Student al specializării actorie, clasa prof. univ. habil. dr. Prof. Miklos Bacs, Irina Wintze, Facultatea de Teatru şi Film, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca
Răzvan Rocaş: În câteva cuvinte, cine eşti?
Andi Szelyes: Sincer, habar n-am. Credeam înainte de facultate că ştiu, dar aparent mă înşelam.
R.R.: Vorbeşte-mi despre copilăria ta. Ce te fascina, ce te speria, la ce visai?
A.S.: Când eram mic îmi doream să ajung să practic o grămadă de meserii. Îmi plăcea să mă uit la filme. Îmi plăcea ideea că un actor poate să aibă o meserie care, totuşi, să le înglobeze pe toate. Să trăieşti 100 de vieţi într-una. Cred că de asta am vrut să devin actor. Pentru a trăi. Iar copilăria mea... a fost una normală. În schimb, în liceu s-a produs o schimbare. Am început să devin foarte activ din multe puncte de vedere. Am început să lucrez, să particip la multe voluntariate, să fac teatru. Mai ajungeam pe acasă doar ca să dorm sau să înfulec ceva.
R.R.: Care a fost primul contact cu lumea teatrului?
A.S.: E destul de amuzant. Eram prin clasa a 9-a când am început să fac voluntariat şi cursuri de teatru la Teatrul Naţional din Târgu Mureş. Îmi amintesc că eram voluntar la o premieră la sala mică şi stăteam la intrare. Era ora 19 fix. Începea magia. Publicul era pregătit să simtă, să trăiască. Aşa că eu, ca un amator de teatru înrăit, le-am oferit asta. Am leşinat. Pe bune. Nu-mi amintesc exact din ce cauză, dar îmi amintesc că m-am trezit simţind o presiune de vreo 90 de kg pe stomac. Era actorul şi directorul general adjunct Nicolae Cristache. Încă îmi amintesc vocea lui puternică şi vibrantă care-mi zicea "Hai să te duc la mine în birou să te întinzi puţin, SMURD-ul e pe drum". A fost atât de mărinimos încât a venit şi la urgenţe să vadă cum sunt.
R.R.: Din experienţele pe care le-ai avut până acum, ce semnificaţii i-ai oferi tu teatrului?
A.S.: Teatrul pentru mine e viaţa. Viaţa văzută prin alţi ochi. Pe mine teatrul m-a ajutat foarte mult să înţeleg lumea şi pe mine însumi. Să descopăr frumosul şi urâtul din tot.
R.R.: Consideri teatrul ca pe un instrument prin care tu, ca artist, să poţi schimba ceva în societate?
A.S.: Cred că e foarte posibil să poţi schimba ceva în societate prin orice meserie, nu doar prin teatru. Bineînţeles, dacă ăsta este scopul tău.
R.R.: Tot ceea ce se petrece pe scenă merită să poarte numele de teatru?
A.S.: Bineînţeles că nu.
R.R.: Ce te fascinează la teatru? Ce crezi că te va ţine în continuare în această lume?
A.S.: Mă fascinează că teatrul de fapt e o multitudine de idei şi păreri personale ale unor oameni. Îmi place să mă gândesc că, uitându-mă la un spectacol, de fapt mă uit în sufletul celor care l-au creat şi au muncit pentru el. Cred că noutatea şi trăirile pe care mi le oferă această lume mă vor ţine tot timpul legat de ea.
R.R.: Consumi teatru: mergi la spectacole, citeşti (despre) teatru? Eşti conectat la realităţile teatrului autohton?
A.S.: Îmi place să cred că sunt un consumator de teatru, pe când de fapt teatrul mă consumă pe mine. Dar da, lăsând gluma deoparte, iubesc să merg la spectacole, să citesc şi să fiu conectat la această lume. În timpul facultăţii e mai greu să fac asta, dar am în plan, după ce termin, să văd foarte multe spectacole pe care nu am apucat până acum să le văd.
R.R.: Cum îţi place să trăieşti: te laşi dus de val sau chibzuieşti înainte de a acţiona?
A.S.: De obicei mă las dus de val după ce mă gândesc foarte bine la ce urmează să fac.
R.R.: Crezi că este (şi) responsabilitatea actorului în legătură cu ceea ce aduce pe scenă, ori el trebuie doar să asculte de cererea publicului, a regizorului, a directorului teatrului?
A.S.: Cred că e responsabilitatea tuturor celor care lucrează la un spectacol. De exemplu, dacă luministul nu dă lumina potrivită la momentul potrivit, se poate duce tot pe apa Sâmbetei. Da, actorul este aproximativ tot ce vede publicul într-un spectacol, dar în spatele actorului e munca unei întregi echipe.
R.R.: Cum îţi consideri parcursul în şcoala de teatru? Ţi-a lipsit ceva anume, ai avut parte de prea multe cursuri?
A.S.: Consider că am evoluat foarte mult în aceşti aproape 3 ani, dar ar fi fost loc de mai mult. În privinţa cursurilor... da, au fost şi sunt multe, iar de multe ori visam la o zi liberă, dar nu regret deloc că am fost atât de solicitat din punctul ăsta de vedere, deoarece a fost în beneficiul meu.
R.R.: Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai învăţat în cadrul celor trei ani?
A.S.: Răbdarea. Mă rog, încă nu pot spune că sunt prieten cu răbdarea, dar în orice caz acum nu-mi mai provoacă nervi vârstnicii care umblă lent pe trotuarele înguste.
R.R.: Ce părere ai despre folosirea noilor tehnologii în cadrul spectacolelor de teatru? Cât eşti de confortabil cu inovaţiile aduse de acestea?
A.S.: Cred că tehnologia este o oportunitate foarte bună pentru arta teatrală de a avea o deschidere către un public mai larg. Acum să fim sinceri, cred că i-ar fi plăcut şi lui Stanislavski să aibă acces la tehnologia din ziua de astăzi.
R.R.: Cum te raportezi la dramaturgia contemporană? Cum o priveşti în comparaţie cu cea clasică?
A.S.: Nu fac nicio diferenţă între ele. Ambele tind şi vorbesc despre aceleaşi teme.
R.R.: Care crezi că este cel mai eficient mod în care te poţi promova tu, ca artist, într-o lume atât de competitivă şi de deschisă?
A.S.: Prin social media.
R.R.: Care e relaţia ta cu publicul? Ce-ţi place şi ce nu-ţi place la el?
A.S.: Mi-e frică de el. Mi-e frică să nu-l dezămăgesc. Îmi place la el sinceritatea cu care se raportează la ceea ce îi oferi. Iar de displăcut... habar nu am, poate când nu e pregătit să fie sincer şi devine nesimţit şi agasant.
R.R.: Ce crezi că ai fi făcut dacă nu era teatrul?
A.S.: Nu ştiu sincer. Am multe hobby-uri. Cred că aş fi mers pe partea de programare. Sau film. Sau ceva în care să pot ajuta alţi oameni. Sau ceva prin care să ajung să călătoresc mult.
R.R.: Crezi într-un teatru făcut cu sudoare? Cât este muncă şi cât este talent?
A.S.: Cred doar într-un teatru făcut cu sudoare. Bineînţeles că talentul se vede cu ochiul liber, însă fără muncă, talentul e inutil.
R.R.: Cine este artistul care te inspiră? Cu cine ai vrea să împarţi scena şi de ce?
A.S.: Nu pot să spun un nume anume, deoarece văd inspiraţie în oricine. Uite, de exemplu, la non-stopul din cartierul în care locuiesc în Cluj lucrează un bătrânel cu sindromul Tourette. De aici, las imaginaţia ta să facă restul. Iar de împărţit scena mi-ar plăcea enorm să ajung să colaborez cu echipa Teatrului Naţional din Budapesta.
R.R.: Ce mesaj ai vrea să-ţi transmiţi ţie de peste 10 ani?
A.S.: Nu uita că viaţa poate fi şi frumoasă.