Sunt cu toţii îngeri, doar că nu ştiu - Bill Segal

În situaţii limită, ca cele prin care trecem, simt o nevoie mai mare ca oricând să găsesc un sfat înţelept, un sprijin palpabil, o lumină. Caut inspiraţie în memoria vie în care s-au întipărit întâlniri cu oameni remarcabili şi cu adevărat înţelepţi, pe care am avut şansa să-i cunosc în tinereţe, proaspăt ajuns la New York.

Unul dintre ei este Bill Segal.

Cine a fost Bill Segal? Părinţii lui au emigrat din nordul Moldovei şi s-au stabilit în America, într-un orăşel din Georgia, unde Bill s-a născut în 1904. După ce a studiat la New York University cu o bursă sportivă (fiind un jucător apreciat de fotbal american), şi-a început cariera de jurnalist. A înfiinţat revistele de avangarda American Fabrics şi Gentry, pe care în scurt timp le-a făcut celebre. Când a devenit milionar, la 30 de ani, a renunţat la afaceri şi a început să picteze. Animat de o curiozitate fără limite, acest businessman, editor, artist şi căutător spiritual s-a simţit atras de buddhism. A călătorit în Japonia, unde a intrat în legătură cu D.T. Suzuki, autoritatea supremă în budism şi autor al celor mai valoroase cărţi de filozofie zen. Acesta i-a înlesnit intrarea la câteva temple pentru a fi iniţiat. A învăţat japoneza medievală pentru a putea înţelege sutrele şi rugăciunile pe care călugării le practicau regulat. Revenit în vest, l-a întâlnit, prin intermediul lui Ouspensky, pe Gurdjieff, a cărui învăţătură a constituit baza propriei sale filosofii. Fundaţia solidă pe care i-a dat-o antrenamentul spiritual l-a ajutat să supravieţuiască unui grav accident de automobil în care trupul i-a fost aproape distrus, devenind de nerecunoscut. După o suferinţă îndelungată şi un număr impresionant de operaţii chirurgicale, s-a refăcut miraculos, chiar cu mai multă vigoare. Pentru un grup de tineri în căutarea unei căi de practică spirituală, printre care mă aflam, Bill Segal a fost un exemplu de urmat timp de mulţi, mulţi ani - până când nu mai eram deloc tineri. A murit în anul 2000 la vârsta de 96 de ani. Trupul lui, odată în nefiinţă, era greu de privit. Îmi amintea de Prospero. And my ending is despair.... Îţi închipui că la sfârşitul vieţii un înţelept găseşte linişte, moare cu o faţă împăcată şi senină. Exact opusul: Bill avea o expresie agitată, încrâncenată, adânc îndurerată ca într-o sculptură de Rodin, a unui om în plină furtună. Întrebarea "Cine sunt eu?" pare că l-a urmărit şi după moarte.

L-am întâlnit pe Bill în diverse ocazii. Marielle, a doua lui soţie, era născută la Lyon din părinţi români. Evident ne-am împrietenit. Vorbea româneşte cât să recite Mioriţa, mândră să îmi cânte Sorcova vesela de Anul Nou la telefon, şi spunea cu mare drag Christos a Înviat, când ciocneam împreună ouă de Paşti. Era o talentată artistă vizuală, aşa că am invitat-o să creeze câteva decoruri pentru spectacolele mele de operă şi teatru.

Petrecând mult timp în preajma soţilor Segal, am păstrat amintiri care acum ţâşnesc neaşteptat la suprafaţă. Dau trei exemple alese la întâmplare.

1) Bill privindu-mă cu obişnuitul lui zâmbet cald şi întrebând-mă cu pasiune cosmică: "Andrei, crezi într-adevăr că există o altă lume? Care e rostul ultim? Ce crezi?" Eram tânăr, nu ştiam mai nimic, eram confuz, dar el mă întreba serios şi aştepta un răspuns sincer. Bill avea o curiozitate infinită şi generoasă.

2) Îl revăd pe Bill privind de pe balcon cum aşteptau autobuzul îngrămădiţi oamenii ieşiţi de la serviciu, obosiţi şi deprimaţi în ploaia măruntă ce cădea pe Lexington Avenue. Spunea: "Uită-te la ei atent, toţi sunt nişte îngeri.". Îl priveam mirat. Chiar aşa o fi? "Da, sunt îngeri, doar că ei nu ştiu.". Glumea? Da şi nu. Sunt convins că el trăia simultan în două lumi, realitatea lui se răsfrângea pe două niveluri de existenţă.

3) Într-o dimineaţă lucram cu Marielle la un decor pentru Neguţătorul din Veneţia, pe care urma să-l pun în scenă la Boston, iar Bill îşi aşeza pernele pentru mediaţia zilnică. Am întrebat-o pe Marielle dacă nu îl deranjăm, dar ea mi-a făcut semn că putem continua, asigurându-mă că nimic nu îl disturba. Menajera lor a început să dea cu aspiratorul chiar în jurul lui, în timp ce Bill era aşezat cu ochii închişi, adâncit în meditaţie. Nu s-a clintit din poziţia lotus, ca şi cum nu auzea; avea puterea să blocheze orice zgomot din jur. Acest exemplu mă urmăreşte şi azi: cum să stau în mijlocul vacarmului şi să nu fiu afectat, când de obicei orice zgomot mă irită, mă destabilizează?!

*********************************
Merită să redau aici şi Însemnările lui Bill despre experienţa aproape fatală provocată de accidentul său de automobil; note, care exact în aceste zile extrem de dificile, capătă o rezonanţă aparte.

"Toţi oamenii care trec printr-o traumă sau o boală gravă ajung foarte aproape de o schimbare majoră, dacă nu chiar de o adevărată transformare. Când lucrurile revin la normal, vechile obiceiuri se reinstalează. Dar o altă atitudine rămâne adânc înăuntru şi aduce cu ea un grad de toleranţă şi înţelegere. Nu mai suntem exact aceiaşi ca înainte. O traumă adâncă e comparabilă cu o mini-moarte, sau cel puţin cu un gust al morţii. Totul se schimbă. Uneori fac speculaţii: dacă mi s-ar oferi să aleg, aş accepta să mai trec prin experienţa asta încă o dată? Sunt bătrân acum, trupul e slăbit, deci aş spune: NU. Aş prefera să mor pe loc. N-aş dori să mai trec prin tot chinul. Dar, dintr-o altă perspectivă, dacă aş cântări înţelept plusurile şi minusurile, aş accepta să trec din nou prin toată experienţa accidentului."

E uimitor ce spune. Cuvintele lui mă fac să pun sub semnul întrebării atitudinea pe care o am în general când îmi merge mie bine, când cred că eu am totul sub control - ca şi cum e viaţa "mea", decizia "mea", situaţia "mea", cariera "mea", etc. El a văzut, ca alţi adevăraţi căutători, că a trăi astfel este a trăi în pură iluzie. Chiar şi înainte de accident Bill zărise o licărire de adevăr, dar accidentul l-a ajutat să aprecieze pe deplin darul vieţii, să nu piardă din vedere esenţialul, să nu se risipească în lucruri neimportante. Ce am eu de învăţat? Ideea acceptării în adâncul sinelui a situaţiei reale care îmi este dată în fiecare clipă, e mult mai complexă decât pare la o analiză superficială.

*****************************
Sub influenţa lui Bill Segal m-am gândit care e cea mai importantă întrebare pe care şi-o poate pune un om. De ce m-am născut? De ce sunt aici? Când eram tânăr aveam impresia că ţine de inteligenţă să găsesc răspunsul. În timp mi-am dat seama că e o întrebare care nu asta cere, ci dimpotrivă, să constat că a răspunde "deştept" e gratuit, că în realitate nu ştiu să răspund. E nevoie să caut continuu, să mă frământe, să mă coste, să mă doară. Mi se cere de fapt să răspund cu toată fiinţa mea, nu doar din vârful buzelor.

Mă identific într-una cu meseria de regizor şi cu teatrul. Am ales de tânăr drumul în viaţă, dar aş fi putut să fiu avocat, şofer de taxi sau orice altceva. Totuşi, întrebarea ar fi rămas aceeaşi: cine sunt, ce înseamnă să fi un om adevărat? Un vechi prieten, care l-a cunoscut pe Brâncuşi, povestea: "L-am văzut pentru prima dată intrând pe uşă şi mi-am zis spontan, «Iată un om!». Nu mi-am spus că era un om puternic, bogat sau talentat. Am zis doar atât: «Iată un om!»."

Hamlet întreabă: "What is a man?". În teatru sunt interesat să-l înţeleg, dar e o preocupare profesională. Lucrez la caietul de regie, citesc studii şi eseuri, actorii au şi ei păreri despre ce înseamnă să fi un om adevărat. Încercăm împreună soluţii pe scenă, sperând ca aceste cuvinte să rezoneze. Apoi sala e plină, Hamlet îi întreabă direct pe spectatori: "Ce e un om?". Brusc cuvintele vibrează şi suntem atinşi. Dar când ieşim în stradă suntem din nou înghiţiţi de tumultul vieţii şi uităm.

********************************
Mi-am propus să citesc zilnic un fragment din Evanghelia după Ioan. Dar mai citesc ştiri de ultimă oră care afirmă că pandemia aceasta e cea mai gravă criză mondială din 1945 încoace. Văd pe ecran imagini şocante cu oameni cu dificultăţi respiratorii transportaţi cu targa. Mi se strânge inima pentru ei şi îmi dau seama cât de norocos sunt că eu continuu să respir. În timpuri "normale" nici nu aş băga de seamă. Să respir e ca un dat banal, ca ceva care vine de la sine, care mi se cuvine. Medicii şi infirmierele sunt eroii momentului. Sunt zilnic angajaţi într-un efort epuizant, riscant, în lupta cu necunoscutul. Nimeni nu are cum să le ceară mai mult decât sunt capabili să ofere. Sunt şi ei oameni cu plusuri şi minusuri şi acum sunt mai vulnerabili ca oricând.

Ştiri halucinante despre cei care suferă, care îşi pierd vertiginos energia şi simţurile, mă trezesc din visul în care trăiesc. Se clatină încrederea în trupul "meu" sănătos, nu mai sunt atât de mândru de puterea "mea", de inteligenţa "mea", de talentul "meu". Descopăr uimit că ce credeam a fi al meu de fapt nu-mi aparţine! Ce uşor ne poate fi luat totul! Nu posedăm de fapt nimic.

Nu mai pot rămâne total în iluzie. Ce înseamnă a fi om în aceste condiţii?