În cel mai recent (şi mai elaborat la nivelul producţiei) film al lui Terry Gilliam, aşteptatul The Brothers Grimm, avem de-a face cu o savuroasă şi mai mult decît postmodernă modalitate de a topi fantezia în real şi viceversa. Creator extravagant, elaborat, eclectic, Terry Gilliam pare să fi căutat să estompeze tenta postmodernă şi să facă în primul rînd un basm. Cum basme s-au tot făcut, cum s-a scris pînă la epuizare despre basmele fraţilor Grimm, unghiurile fiind dintre cele mai diverse (am găsit pe net pînă şi un studiu intitulat şăgalnic "Post-identitate şi globalizare în basmele Fraţilor Grimm"), cum psihologii i-au apucat pe Fraţii Grimm cînd de pe stînga, cînd de pe dreapta, cînd cu instrumentele lui Freud, cînd cu cele ale lui Jung, ş.a.m.d., ce mai putea face Terry Gilliam?
După scenariul lui Ehren Kreuger, el ne propune o imersiune în universul fraţilor Grimm, unde peste secolul al XIX-lea, cu conflictele dintre francezi şi germani, se suprapune ca o hîrtie fotografică o altă realitate, fantezistă, în care o Regină din Oglindă, bătrînă de 500 de ani, pregăteşte vrăji cu 12 fete ca să le fure tinereţea, în care copacii unei păduri vrăjite se mişcă singuri, unde lupii sunt oameni vrăjiţi etc. Scenariul are eleganţa de a introduce cu măsură situaţii şi elemente din cele mai cunoscute basme ale Fraţilor Grimm - Albă-ca-Zăpada, Cenuşăreasa, Rapunzel, Frumoasa din Pădurea Adormită, Scufiţa Roşie, Hansel şi Gretel. Nimic nu pare grosolan şi în exces pe traseul întortocheat şi periculos al fraţilor Jake (Jacob) şi Will (Wilhelm) Grimm, interpretaţi de Heath Ledger şi Matt Damon. Dacă scenariul are simţul măsurii, ştiind cînd să introducă şi cît să ţină în atenţie o referinţă, acelaşi lucru e de lăudat şi la nivelul "manoperei", căci suntem scutiţi de efecte speciale bădărane prin număr, care ne-ar fi blurat percepţia. Avem parte, în schimb, de cîteva efecte speciale extraordinare - şi fidele, şi frumoase, şi inovative. Gilliam pare dornic să strîngă cît mai multe grimm-isme, dar şi reflexii peste timp ale acestora. Tot el face cu ochiul, la final, filmului lui Neil Jordan,The Company of Wolves (care exploata implicaţiile erotice ale "Scufiţei Roşii"), lăsîndu-ne să credem că eroii poate n-au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi.
Realitatea şi fantezia sunt într-atît de simbiotice, încît tot către sfîrşitul filmului (era să scriu "poveştii") se introduce discret ideea că tot ce s-a întîmplat pînă atunci a urmat poate linia unei poveşti deja existente. Sunt povestea / filmul rodul minţii romanticului Jacob, care crede în poveşti, în vrăji şi în basmul cu sufletul-pereche? Oricum înţelesesem bine de pe drum că elementele magice din basme ar fi fost iniţial reale (le-am văzut pe ecran, eroii s-au întîlnit cu ele). Pe lîngă acest joc ce se poate suci pe multe feţe fără a se hotărî pentru una singură, filmul preferă pe alt nivel dihotomiile, contrariile. O spune Terry Gilliam care declară că, printre altele, a fost atras la film de distanţa care exista în secolul al XIX-lea între gîndirea mitologică, plină de superstiţii şi fantezie, şi cea raţionalistă impusă de Iluminism. Aşa sunt construiţi şi cei doi fraţi, dar calităţile lor se completează. Unul e romantic, încrezător în cai verzi pe pereţi, celălalt e materialist, şmecher, bon viveur. Probabil că pe un alt plan, Gilliam s-a gîndit că situaţia din secolul al XIX-lea este repetată cu semn invers astăzi, cînd lumea noastră materialistă, hiper-tehnică e inundată de un val tot mai înalt de metafizică, de credinţă în superstiţii, etc. Dacă ne oferă o prăjitură foarte dulce şi foarte apetisantă, el are grijă să ne strecoare în ea şi un sîmbure tare. Brothers Grimm nu e un fel de Sleepy Hollow, cum am auzit pe cineva, e mai mult de atît.