Dacă n-ar fi fost semnat "Terry Gilliam", filmul acesta ar fi putut fi semnat "Tim Burton": există o atmosferă foarte Sleepy Hollow-ish în această poveste fictivă despre celebrii fraţi, care s-ar fi inspirat - pentru "Basmele" lor - din călătoriile făcute printr-o Europă călcată de cizmele napoleoniene.
Se iau, aşadar, două bucăţi de Brüder (unul, Wilhelm / Matt Damon, über-raţional, celălalt, Jakob / Heath Ledger, über-visător) şi se imaginează; fiind vorba despre cultissimul domn Gilliam, de dublă faimă MontyPythonescă şi Brazil-iană, Imaginaţia este, cum se vede, cu majusculă şi nu se-ncurcă în detalii istorice. Brothers Grimm fi-va, aşadar, o legendă - precum legendele populare pe care cei doi le ţes, la patru mîini, în chip de covor fermecat pe care zboară şi Adevărul (agăţat de franjuri), şi frăţiorul lui mai inventiv, Basmul (tolănit pe covor precum Kylie în Slow). De asemenea, nu vă aşteptaţi la un "Bruderschaft": fraţii sînt tot atît de diferiţi precum soarele şi luna, focul şi apa, poezia şi matematica... Ce au în comun este virtuozitatea de prestidigitatori ai faptelor şi gustul pentru şarlatania cu panaş. Odată stabilite premisele scamatoriei, filmul poate demara.
După primele cinşpe minute, este greu să nu te predai: Brothers Grimm este, pur şi simplu, cel mai încîntător film al lui Gilliam de la Aventurile baronului Münchhausen încoace! Probabil, setting-ul teuton face bine filmografiei americanului. Mai puţin rafinat decît filmul din 1988, dar nutrindu-se din aceeaşi vervă şi-acelaşi geniu vizual, filmul din 2005 este un Luna Park pentru adulţii care n-au uitat să fie copii şi pentru copiii care nu vor să devină adulţi. Un Luna Park în care descoperim personaje comic-malefice (torţionarul Cavaldi, campat cu poftă de Peter Stormare), frumoase regine-n păduri adormite (Monica Bellucci, CGI-zată s-arate de 500 de ani!), copaci tîrîtori (uitaţi de cei din LOTR!) copii fără chip (episodul este frisonant) şi francezi ce parc-au înghiţit homarii cu carapace cu tot, dimpreună cu apretul de masă şi furculiţa (Jonathan Pryce, un "Delatombe" mortal). Este, totodată, un Luna Park al "anything goes"-ului în materie de truc cinematografic: Gilliam devorează tot ce s-a făcut şi reciclează vizionar. În faţa avalanşei de gaguri vizuale şi de poante scenaristice, lucrul cel mai bun este să te laşi pe spate în scaun şi să savurezi.
Matt Damon pare să se fi distrat la fel de bine ca toţi ceilalţi (deşi pe documentarul VH1 părea copleşit - ştiţi placa: "E o onoare să joci într-un film de Terry Gilliam", blabla), dar trofeul celei mai irezistibile "impersonări" îi revine lui Heath Ledger - adorabil în chip de ÎZŞŞ (=îndrăgostit-zăpăcit-şi-şleampăt) , cu ochelarii săi rotunzi ca nişte telescoape, prin care descoperă că Adevărul, reuşeşte, uneori, să se caţere înapoi pe covor şi să-i dea un brînci Basmului... pînă cad, amîndoi, cu covorul în cap! Iar atunci e nevoie ca Adevărul (care se trezeşte, întotdeauna, mai iute la realitate) să-i dea "the kiss of life"; dar "Nu tu!" - vezi replica, jubilatoare, din final...