Noul film al lui Terry Gilliam spune povestea a doi impostori care trăiesc de pe urma superstiţiilor populare, luînd la rînd satele prusace de la începutul secolului al XIX-lea şi biruind demonii locali la capătul unor lupte grele - i. e. complex înscenate -, pînă cînd cad în mîna autorităţilor (de ocupaţie - franceze) şi, în schimbul graţierii, primesc să rezolve o afacere mai puţin obişnuită. O fetiţă a dispărut din satul ei. Există semne că ar fi fost urmărită de un lup. Purta paltonaş roşu şi căciuliţă - tot roşie. Şi din acelaşi sat a mai dispărut o fetiţă. Ca să nu se rătăcească în pădure, presărase grăunţe în urma ei, dar păsările le-au mîncat. Prin sat circulă un zvon despre o regină rea căreia i-ar plăcea să stea de vorbă cu oglinda. Şi tot prin sat circulă o babă ţicnită care-ţi bate la uşă la ore imposibile, chicotind şi oferindu-ţi mere. Cum să te concentrezi în asemenea condiţii? Şi ce să scoţi din informaţiile astea? Dar cei doi escroci - eroii noştri - vor reuşi să scoată ceva de aici. Numele lor este Grimm. Fraţii Grimm.
Pentru Gilliam, această călătorie (complet fantezistă) la izvoarele fluviului de poveşti ce poartă numele fraţilor este, mai presus de orice, o ocazie de a scoate din poveştile respective imaginile cele mai puternice şi mai stimulative - aşii şi jokerii -, amestecîndu-le şi reîmpărţindu-le după cum îl îndeamnă apetitul lui pentru subversiune (pe de-o parte) şi apetitul lui pentru magie (pe de altă parte), amîndouă nelimitate, dar amîndouă strunite (în cazul acesta, sever) de prudenţa producătorului (Miramax). Cît de satisfăcător e rezultatul? Ei bine, dacă se întîmplă să lucrezi la un referat cu titlul "Plăcerile excursiei culturale în stil postmodern: Deconstrucţii, reciclări şi alte cioace", Fraţii Grimm îşi va găsi cu siguranţă loc în inima şi în lucrarea ta (eventual sub titlul: "Un anarhist în Grimmlanda: Bunicuţo, de ce ai o plăcere atît de mare să încurci poveştile?"). Dar dacă eşti, pur şi simplu, un spectator căruia îi plac poveştile, dacă tot ce-i ceri unui film despre fraţii Grimm este să-ţi atingă cu adevărat imaginaţia, atunci, cu ce te alegi din filmul lui Gilliam? Ca în toate filmele lui (printre care se numără Brazil şi The Fisher King), există, aici, imagini fabuloase: ce alt realizator de fantasmagorii cu buget mare (în afară de Tim Burton) ar fi îndrăznit să viseze un cadru ca acela în care un cal turbat nechează şi camera pătrunde pînă la copilul pe jumătate înghiţit care se zbate în cerul gurii lui? Şi cine ar fi fost în stare să-i insufle aşa o vitalitate maliţioasă - de-a dreptul sinistră - unui personaj nu foarte interesant din punct de vedere vizual, cum părea să fie Omul de Turtă-Dulce? Deci cum se face că, în pofida atîtor minunăţii sau blestemăţii (başca rădăcinile şerpeşti ale copacilor; başca roiurile de insecte; başca turnul ruinat, plin de corbi şi de pînze de păianjen), pădurea din Fraţii Grimm nu pare deosebit de vrăjită? (Dacă vreţi atmosferă autentică de pădure grimmiană, căutaţi The Village, un film realizat în 2004 de M. Night Shyamalan.)
Răspunsul este că Gilliam tinde să gîndească exclusiv în imagini. Îmi puteţi spune că asta e însăşi definiţia unui regizor de film, dar eu aş răspunde că regizorii înzestraţi natural pentru cinema tind să fie preocupaţi în egală măsură de chestiuni de ritm şi de ton; a gîndi numai în imagini (fie ele oricît de glorioase) denotă o vocaţie de ilustrator mai curînd decît una de cineast. La prima vedere, obsesiile lui Gilliam - Don Quijote, Münchausen, Sfîntul Graal - pot să-l recomande ca pe un împătimit al poveştii, adică o companie ideală pentru fraţii Grimm, dar, în realitate, el n-a dovedit niciodată un mare simţ al epicului, iar pădurile lor nu-l inspiră ca povestitor, ci îi promit un paradis ilustratorului din el. Chiar dacă o să vă placă filmul, s-ar putea să vi se pară insuficient, ba chiar sărăcăcios, ca omagiu adus fraţilor Grimm. Există multă voie bună în el - la actorii (Matt Damon şi Heath Ledger) care-i interpretează pe fraţi (deşi sînt polarizaţi în cel mai artificial stil hollywoodian - pragmaticul contra visătorului). Există ceva sănătos în nonşalanţa cu care Gilliam mută de colo-colo piese grele, esenţiale şi, ai fi zis, imuabile, din mobilierul oricărei copilării occidentale. Şi există clovneria aceea voinicească, direct-în-cameră, pentru care Gilliam are o mare indulgenţă (rămasă de pe vremea cînd făcea parte din trupa Monty Python) şi de care răspund aici Jonathan Pryce (în rolul unui general francez) şi Peter Stormare (în rolul unui torţionar italian). Ceea ce lipseşte de aici este un simţ al potenţei magice a poveştii, adică exact acel simţ pe care orice film bun despre fraţii Grimm e dator să-l celebreze.