Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Despre teatru şi viaţă cu Andrei Şerban

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Totul e să fii pregătit sau de ce am simţit nevoia să revăd A şaptea pecete


aprilie 2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Anul 1957. Lumea încă îşi revenea cu greu după al doilea război mondial, când Ingmar Bergman îi dăruia nu una, ci două capodopere cinematografice: Fragii sălbatici şi A şaptea pecete, ambele în acelaşi an! Iar pe fundalul unui nou război "rece", cu pericolul nuclear planând ameninţător asupra planetei, povestea Cavalerului cruciat revenit acasă după 10 ani dintr-un alt război dezastruos, într-o Europă medievală cuprinsă de epidemia de ciumă bubonică, panicată de apropierea apocalipsei, avea rezonanţe imediate. În aceste zile sumbre, mai mult ca oricând, am simţit nevoia să revăd urgent A şaptea pecete.

Cu mulţi ani în urmă, când am vizionat prima oară filmul la Cinematecă, încă adolescent, am fost copleşit. Mi s-a părut impenetrabil, deşi am fost fascinat de la început, când, în secvenţa halucinantă de la malul mării, Cavalerul înfruntă Moartea însăşi, provocând-o la o partidă de şah. Intimidarea adversarului e o armă pe care Moartea o pune la bătaie cu ironie (Ţi-am fost alături de multă vreme), remarcând că i s-a arătat la momentul potrivit, căci Cavalerul e evident extenuat. Acesta răspunde liniştit: Trupul e obosit. Eu nu sunt. şi îi zâmbeşte ca unui prieten. Partida începe şi va continua cu întreruperi, fără grabă, pe tot parcursul filmului.


Cavalerul joacă şah cu Moartea, pentru viaţă. Moartea alege piesele negre (Nimic mai potrivit, nu?) - Umorul e prezent oricând.

În ciuda ţinutei de cruciat medieval, Max von Sidow se comportă ca un om modern ros de întrebări. Cu timpul am descoperit că întrebările erau în egală măsură şi ale lui Bergman. Din copilărie, respingând educaţia luterană strictă, el a pus credinţa la îndoială şi totuşi a fost bântuit fără încetare de teroarea unei existenţe fără Dumnezeu. Cavalerul confirmă agonia de o viaţă a regizorului: nevoia de a crede, în absenţa oricărui semn: "De ce nu-l pot ucide pe Dumnezeu în mine însumi? De ce continuă să trăiască înăuntrul meu, provocându-mă şi chinuindu-mă fără încetare, deşi îl blestem şi încerc să-l smulg din inimă? De ce, în pofida a orice, rămâne o realitate - o realitate care mă scoate din minţi, dar de care nu pot scăpa?"

Întrebarea mă atinge direct şi cred că în aceste zile confuze ne atinge pe toţi. Credincioşi sau necredincioşi, căutarea sensului vieţii e comună tuturor. Pandemia prezentă ne trezeşte la realitatea neputinţei în care ne aflăm ca oameni şi ca societate faţă de pericole pe care nu le ştim. În acelaşi timp ne trage de mânecă să recunoaştem mai umili că nu suntem, cum credeam, stăpânii lumii.

Când azi virusul se propagă cu rapiditate şi numărul morţilor creşte vertiginos, simţim cu toţii o zguduire profundă a conştiinţei. În film, Cavalerul, confruntat cu perspectiva sfârşitului, găseşte o stratagemă pentru a "cumpăra timp". He is buying time, cum se spune în engleză. Jocul de şah cu care confruntă Moartea îi va permite să rămână în viaţă atât cât e în stare să reziste Marelui Adversar.


Face asta nu pentru că îi este frică să dispară, ci din teama că a trăit inutil. Îşi dă seama că a rătăcit prin viaţă fără sens, a vorbit mult şi degeaba. Nu a trăit ce a spus. Vede acest adevăr fără amărăciune, fără să se auto-flageleze sau să-i judece pe alţii, ci acceptând. Acum, când moartea a venit să-l ia, îşi doreşte să îndeplinească măcar o faptă bună care să însemne ceva. Îmi văd prin el propria mea indiferenţa pe care uneori o simt faţă de semeni, de câte ori mă izolez ermetic, trăind egoist în propriile vise şi fantezii.

În drumul său spre casă, Cavalerul întâlneşte o mică trupă de actori ambulanţi. Sunt Mia, Jof (minunaţii Bibi Andersson şi Nils Poppe) şi Mikael, încântătorul lor copil (mica familie a actorilor care ştiu să iubească şi să respecte viaţa în mijlocul panicii provocate de virus).


Atât Cavalerului cât şi mie, care privesc, actorii ne comunică un sentiment binevenit şi mângâietor de încredere. Optimismul lor sănătos, combinat cu o natură robustă, sunt semne de speranţă pentru umanitate. Simplu şi fără pretenţii, prezenţa lor evocă Sfânta Familie printre oamenii de rând. Este extraordinară secvenţa în care Actorul o vede spontan în plină zi pe Fecioara cu Pruncul, o viziune sub forma unei femei radiind maternitate şi bunătate, care, surâzând, acompaniază atent primii paşi pe iarbă ai pruncului cam durduliu şi tare vesel. Ca şi cu Sfânta Familie, o simţim astfel pe Fecioară mult mai aproape de noi, tocmai pentru că viziunea este sută la sută umană. La fel simţim bucuria pe care o trăieşte Cavalerul atunci când actorii împart cu el modestul lor prânz: un bol de lapte proaspăt şi câţiva fragi sălbatici. Privindu-i, mă întreb de ce altceva aş avea eu nevoie în acest moment, în situaţia disperată în care ne aflăm în lume. Ce poate fi mai hrănitor decât un bol de lapte proaspăt şi câţiva fragi de pădure?


Merită notat că în acea vreme teatrul avea o forţă cu totul aparte dacă nici măcar virusul nu îl putea distruge. Deci era posibil. Ar mai fi?

*************

Deşi ne aflăm în plin Ev Mediu, când ciuma avea forţa să oprească până şi cruciadele, actorii ambulanţi îşi continuau călătoria pentru a duce torţa vie a teatrului oriunde erau primiţi. Pe scena din mijlocul burgului, Actorul e aplaudat, dar când se amestecă printre spectatori la han, e ridiculizat şi bruscat. Mulţimea se comportă ca o haită întărâtată şi îl batjocoreşte. Atunci, ca şi azi, cei care caută conspiraţii şi ţapi ispăşitori îşi găsesc cu uşurinţă aliaţi (alegând adesea victime total inocente, precum e fata acuzată de vrăjitorie şi arsă pe rug).

Dar Cavalerul îi protejează pe actori. Când Moartea reapare ca să continue partida de şah, el le face un semn actorilor şi ei înţeleg că e momentul sa fugă. Folosindu-se de joc, Cavalerul distrage atenţia partenerului ca ei să se poată salva.

Partida a luat sfârşit. Şah-mat. Moartea a câştigat, dar Cavalerul e împăcat. A reuşit să facă o faptă bună şi astfel simte că şi-a îndeplinit datoria de Om.

Intră, aşadar, senin în ritmul dansului macabru, deşi la întrebările lui imposibile nu a primit răspunsuri, cel puţin nu în felul în care şi le imagina.


*************

Totul e să fii pregătit

Filmul îmi evocă şi replica lui Hamlet, "The readiness is all", care a fost menţionată recent într-un mesaj emoţionant transmis de Peter Brook apropo de coronavirus. If it be not now, yet it will come. THE READINESS IS ALL (Dacă nu e să fie acum, totuşi va veni. TOTUL E SĂ FII PREGĂTIT).

Dar cum să fiu pregătit?

La finalul filmului, deşi toţi par încă în viaţă, impresia e ca mai devreme sau mai târziu pământul îi va înghiţi.

La sfârşit sunt tulburat, vreau răspunsuri, soluţii. Concluzia e ca de fapt nimeni nu ştie nimic.

E situaţia noastră prezentă. Suntem azi ca cei din Evul mediu - la fel de confuzi, la fel de fragilizaţi. Nici chiar experţii virusologi nu ştiu, nu au soluţii garantate. Ne întrebăm şi noi ca cei din film de ce existăm, de ce există orice - nici un răspuns! Care e sensul? Nu e clar.

Şi totuşi, filmul a avut un efect liniştitor asupra mea. M-a ajutat sa mă relaxez atât în trup, dar, mai important, să-mi liniştesc emoţia, gândurile. Accept că asta e situaţia, sunt calm. Cred în ceva. Am reţinut din film o umbră de respect, de gratitudine, care e un semn al divinităţii în fiecare din noi. Sunt recunoscător că respir conştient.

E dimineaţă, razele soarelui pătrund prin fereastră şi brusc simt viaţa în mine. Heraclit spunea atât de simplu: "E o zi ca oricare alta." Să o celebrăm!

Tot sensul e aici.



 Toate articolele despre Despre teatru şi viaţă cu Andrei Şerban
 Toate articolele despre Det sjunde inseglet / A şaptea pecete


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Şerban


Alte articole

 Despărţirea de Bruce Myers - Actorul cu voce de Stradivarius, Andrei Şerban
 Sunt cu toţii îngeri, doar că nu ştiu, Andrei Şerban
 Ce sont tous des anges, seulement ils ne le savent pas, Andrei Şerban, traducere de Basarab Nicolescu
 Mesaj de Ziua Mondială a Teatrului în carantină, Andrei Şerban
 Teatrul în timp de pandemie / Moartea unei actriţe, Andrei Şerban
 Toate articolele despre Despre teatru şi viaţă cu Andrei Şerban


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer