De vorbă cu... Bianca Temneanu - Galactoria, 2020

Bianca Temneanu, 27 ani, Câmpulung Moldovenesc
Studentă a specializării actorie, clasa prof. univ. habil. dr. Miklós Bács, Facultatea de Teatru şi Film, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca


Răzvan Rocaş: În câteva cuvinte, cine eşti?
Bianca Temneanu: Întrebarea îmi aminteşte de un exerciţiu de improvizaţie din anul întâi, în care un coleg îţi "modela" corpul ca pe o bucată de lut, fixându-te în anumite poziţii, mai mult sau mai puţin ciudate. Şi dintr-o dată te întreba cu hotărâre: "Cine eşti?", "Câţi ani ai?", sau "Cu ce eşti îmbrăcat/ă?". Imaginaţia o lua la galop şi răspundeam în funcţie de cum ne simţeam în posturile corporale create de colegi. Am zis odată: "Sunt Jacques, zidarul!". Acum n-am încotro şi sunt eu, Bianca.

R.R.: Vorbeşte-mi despre copilăria ta. Ce te fascina, ce te speria, la ce visai?
B.T.: În copilărie trăiam într-o continuă visare. Acum nici nu mai ştiu să deosebesc fantezia de realitate, când mă gândesc retrospectiv la primii ani de acasă. Am amintiri cât se poate de reale cu îngeri, ca să îţi faci o vagă imagine. Dar micul meu biotop imaginar era alimentat, cu siguranţă, de lucruri concrete: parfumul şi tocurile mamei, poeziile recitate gârlă de tata, bunicul care trăia în bibliotecă şi ne citea, mie şi fratelui meu, pilde din Biblie. Mă speriau discuţiile aprinse din casă, feţele îngrijorate îmi stârneau o curiozitate dureroasă, pe care nu îndrăzneam să o manifest decât prin priviri lungi, fierbinţi. Visam să devin artistă şi mă prosteam ore în şir în faţa oglinzii, folosind în secret lucrurile mamei şi îmi venea să intru în pământ de ruşine când se întâmpla să fiu prinsă.

R.R.: Care a fost primul contact cu lumea teatrului?
B.T.: Îmi petreceam vacanţele de vară la bunica din partea tatălui, la Dersca, în judeţul Botoşani. Când am împlinit 6 sau 7 ani, am adunat copiii din vecini şi le-am propus să facem o scenetă, mai ales că veneau mama, tata şi bunicul de la Câmpulung, public de soi. Am jucat povestea Albei-ca-Zăpada în livadă, spre încântarea celor mari. Tot în livadă, pe o grămadă de bolţari pregătiţi pentru renovarea casei bătrâneşti, Cicuţa, mătuşa mea, a pus, altădată, un ţol de lână, iar Nicuşor, unchiul, m-a urcat acolo ca pe un sac de mere. Eram pe scenă, recitând poeziile învăţate de la tata, cântând şi făcând tot felul de giumbuşlucuri şi comicării pentru a smulge aplauze. Mai târziu, am intrat în trupa de teatru a liceului, iar când am ajuns la Cluj, am simţit că treaba devenise teribil de serioasă. Nu puteam fără teatru, oricum l-aş fi perceput atunci. Am căutat pe net trupe de teatru de amatori şi aşa am ajuns să fac parte din trupa Punct în primii ani de studenţie la Cluj. Iar în 2016, dintr-un impuls de moment, am stabilit că voi da admitere la Actorie. Un an mai târziu, aflam că am fost admisă. Cred că atunci a început, abia, primul contact adevărat cu "lumea teatrului".


R.R.: Din experienţele pe care le-ai avut până acum, ce semnificaţii i-ai oferi tu teatrului?
B.T.: Stau zeci de minute în fotoliu, încercând încruntată să îmi amintesc ceva extrem de important, dar nu ştiu ce. Tot ce ştiu e că acel ceva există, pentru că îl simt, e ceva din interior, ceva fundamental, între uman şi mister. E un cordon satinat, ca o amintire aflată la originea lumii, care ne leagă pe toţi, invizibil. Şi aşa încep să visez, să simt, să gândesc, să mă mişc şi să trăiesc ghidată de această amintire care pâlpâie fragil. Amintirea asta mă leagă de cuvântul teatru.

R.R.: Consideri teatrul ca pe un instrument prin care tu, ca artist, să poţi schimba ceva în societate?
B.T.: Teatrul are şi această putere. Dar, reducând un proces milenar la munca individuală a artistului, e ca şi când ai încerca să deseci o mare folosind o ceaşcă. E o muncă aproape sisifică. De aceea implică har, credinţă şi dăruire totală, iar rezultatele vor veni, poate. Îmi vine în minte monologul Olgăi, din Trei surori: "Lumea ne va uita. Ne va uita chipurile, glasurile şi toate câte au fost. Dar suferinţele noastre se vor transforma în bucurii pentru cei ce vor veni după noi...".

R.R.: Tot ceea ce se petrece pe scenă merită să poarte numele de teatru?
B.T.: Numele de teatru se poartă uşor. E din ce în ce mai greu să fie, totuşi, meritat.

R.R.: Ce te fascinează la teatru? Ce crezi că te va ţine în continuare în această lume?
B.T.: Ca spectator, înainte de începerea spectacolului, mă simt de parcă aş fi înghiţit o bilă de plumb încins. În sălile joc, sau când se deschide cortina, miroase dulceag, pudrat şi simt cum totul se transformă. Timpul devine vâscos, aerul capătă consistenţa unei pâcle şi uit, de multe ori, de mine. Făcând teatru, mă fascinează acelaşi lucru: că uit de mine, prin mine. Că sunt momente în care mă desprind de regulile lumeşti şi mă dedau altor lumi, mă arunc în necunoscut, gust moartea.


R.R.: Consumi teatru: mergi la spectacole, citeşti (despre) teatru? Eşti conectată la realităţile teatrului autohton?
B.T.: Încerc să fac asta, în măsura în care timpul îmi permite. Dar niciodată nu e îndeajuns.

R.R.: Cum îţi place să trăieşti: te laşi dusă de val sau chibzuieşti înainte de a acţiona?
B.T.: Chibzuiesc mult, mă trântesc în val, apoi chibzuiesc iar.

R.R.: Crezi că este (şi) responsabilitatea actorului în legătură cu ceea ce aduce pe scenă, ori el trebuie doar să asculte de cererea publicului, a regizorului, a directorului teatrului?
B.T.: Cred în actorul-creator, indiferent de cerinţe.

R.R.: Cum îţi consideri parcursul în şcoala de teatru? Ţi-a lipsit ceva anume, ai avut parte de prea multe cursuri?
B.T.: Acum, pe ultima sută de metri, repet ce au zis, probabil, mulţi alţii: aş fi putut să fac mai mult, mai bine, mai nu ştiu cum. Dar asta mă motivează să nu mai repet anumite greşeli, să remediez faţetele mele deficitare. Nu am avut parte de prea multe cursuri, ci de prea puţin timp.

R.R.: Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai învăţat în cadrul celor trei ani?
B.T.: E o trinitate: răbdarea, modestia şi dragostea faţă de meserie.

R.R.: Ce părere ai despre folosirea noilor tehnologii în cadrul spectacolelor de teatru? Cât eşti de confortabilă cu inovaţiile aduse de acestea?
B.T.: Cât timp nu mergem la teatru doar pentru a vedea aceste inovaţii, nu mă deranjează. Dar voi prefera mereu simplitatea. Abia asta e greu de realizat!

R.R.: Cum te raportezi la dramaturgia contemporană? Cum o priveşti în comparaţie cu cea clasică?
B.T.: O sărăcire a cuvântului şi o acutizare a ideii. Dar e ceva necesar.

R.R.: Care crezi că este cel mai eficient mod în care te poţi promova tu, ca artist(ă), într-o lume atât de competitivă şi de deschisă?
B.T.: Refăcând acea muncă sisifică de care aminteam mai sus de fiecare dată cu acelaşi zel; fiind un profesionist adevărat, în primul rând.

R.R.: Care e relaţia ta cu publicul? Ce-ţi place şi ce nu-ţi place la el?
B.T.: Publicul mă încarcă, mă ajută, e martorul suferinţelor şi bucuriilor personajelor. Nu îmi plac bliţurile şi ecranele aprinse, sau şi mai recenta tendinţă de a face sesiuni live pe reţelele de socializare în timpul spectacolului.

R.R.: Ce crezi că ai fi făcut dacă nu era teatrul?
B.T.: M-aş fi complăcut în ceva care să-mi aducă satisfacţii materiale, probabil, şi aşa m-aş fi atrofiat, neştiind de ce zace în mine atâta tristeţe şi lehamite de viaţă.

R.R.: Crezi într-un teatru făcut cu sudoare? Cât este muncă şi cât este talent?
B.T.: Nu cred că cele două se exclud, mai ales în lumea asta deschisă şi competitivă, aşa cum ai numit-o. Talentul nu se poate cuantifica. Munca, în schimb, da. Şi ce poate fi mai frumos decât contopirea celor două?

R.R.: Cine este artistul care te inspiră? Cu cine ai vrea să împarţi scena şi de ce?
B.T.: Nu îndrăznesc să pun ochelarii de distanţă pentru că aş vedea o spinare de nume grele ale teatrului românesc şi internaţional, aşa că voi privi în jur, e mai la îndemână. M-au inspirat, cu ale lor bune şi rele, colegii mei, 19 la număr. Ei au fost cea mai bună şcoală. Scena, mai în glumă, mai în serios, aş vrea să o împart, cândva, cu Profu'. Ar fi o provocare şi o onoare deosebită să joc cu cel care ne-a învăţat să zburăm.

R.R.: Ce mesaj ai vrea să-ţi transmiţi ţie de peste 10 ani?
B.T.: Nu mă uita!