Student al specializării actorie, clasa prof. univ. habil. dr. Miklós Bács, Facultatea de Teatru şi Film, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca
Andrei Bouariu (foto: Octavian Şaramet)
Răzvan Rocaş: În câteva cuvinte, cine eşti?
Andrei Boariu: Sunt un om fericit mai tot timpul.
R.R.: Vorbeşte-mi despre copilăria ta. Ce te fascina, ce te speria, la ce visai?
A.B.: Am crescut la ţară. N-aveam prea multe, dar nici nu-mi trebuia mai mult decât aveam. La doi ani i-am spus mamei că eu vreau să am părul alb, fiindcă am văzut un om de culoare la televizor care avea părul alb. Nu mi-au plăcut niciodată maşinile, eu aveam puzzle-uri şi cărţi cu poveşti. Îmi plăceau dinozaurii, apusurile de soare, cristalele şi desenele. Singurele lucruri care mă speriau când eram mic erau un cocoş care îmi sărea în cap şi un cal alb care era să mă omoare de câteva ori. În rest eram un "bărbăţel curajos", aşa zicea mamaia.
R.R.: Care a fost primul contact cu lumea teatrului?
A.B.: La 4 ani am jucat, la grădiniţă, în Puf alb şi Puf gri, o poveste despre doi iepuraşi. Puf alb era cel cuminte, iar Puf gri cel obraznic. Evident, eu am fost Puf alb. Aveam o pereche de urechi făcute din carton. Când s-a terminat serbarea, am mers la bunica şi am lăsat urechile de iepure în căruţa din curte. Seara am mers cu bunicul să luăm vitele de la câmp. Când urcam dealul ăla mare, aproape de culme, am văzut în căruţă, pe nişte frânghii vechi, urechile alea albe. Nu ştiu ce am gândit în momentul ăla, dar ştiu că de atunci am eu treabă cu teatrul.
Andrei Bouariu - Henry VI, The Crown (foto: FITCA 2019)
R.R.: Din experienţele pe care le-ai avut până acum, ce semnificaţii i-ai oferi tu teatrului?
A.B.: Un artefact. Un fenomen pe care nu sunt capabil să îl înţeleg în întregime încă.
R.R.: Consideri teatrul ca pe un instrument prin care tu, ca artist, să poţi schimba ceva în societate?
A.B.: Câteodată uit că teatrul chiar poate schimba percepţia oamenilor asupra societăţii, însă pentru asta lumea ar trebui să vină la teatru. Am fost recent la un spectacol în Bacău unde am observat un public needucat: bătrâni care făceau comentarii la felul cum arăta o anumită actriţă, cucoane care făceau poze unui actor spunând că seamănă nespus de tare cu un anumit Mihăiţă şi în jurul lor oameni care au şş-it pe tot parcursul spectacolului. Ce mesaj să ajungă la un astfel de public?
R.R.: Tot ceea ce se petrece pe scenă merită să poarte numele de teatru?
A.B.: Nu!
R.R.: Ce te fascinează la teatru? Ce crezi că te va ţine în continuare în această lume?
A.B.: Dorinţa de a crea. Asta e, cred eu, ceea ce nu mă va lăsa niciodată să mă desprind de această lume.
R.R.: Consumi teatru: mergi la spectacole, citeşti (despre) teatru? Eşti conectat la realităţile teatrului autohton?
A.B.: Nu îndeajuns.
R.R.: Cum îţi place să trăieşti: te laşi dus de val sau chibzuieşti înainte de a acţiona?
A.B.: O combinaţie reuşită dintre cele două.
Andrei Bouariu - Danny, Noapte bună, Billy Milligan (foto: Albert Dobrin)
R.R.: Crezi că este (şi) responsabilitatea actorului în legătură cu ceea ce aduce pe scenă, ori el trebuie doar să asculte de cererea publicului, a regizorului, a directorului teatrului?
A.B.: Păi dacă n-ar fi şi responsabilitatea actorului, de ce am mai avea nevoie de şcoli de teatru? Executant poate fi oricine, părerea mea.
R.R.: Cum îţi consideri parcursul în şcoala de teatru? Ţi-a lipsit ceva anume, ai avut parte de prea multe cursuri?
A.B.: Facultatea asta m-a călit mult! Mi-a tocat nervii şi mi-a învineţit tot corpul şi totuşi n-aş putea să am pretenţia la ceva mai bun de atât! Am învăţat ce e respectul faţă de meserie şi faţă de colegi! Am crescut mult!
R.R.: Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai învăţat în cadrul celor trei ani?
A.B.: "Nu povesti, arată!"
R.R.: Ce părere ai despre folosirea noilor tehnologii în cadrul spectacolelor de teatru? Cât eşti de confortabil cu inovaţiile aduse de acestea?
A.B.: E mişto să ai la îndemână cât mai multe ustensile pentru a materializa imaginile din mintea ta, dar am văzut spectacole în care erau şi neoane şi proiecţii şi jocuri de lumini şi... degeaba.
R.R.: Cum te raportezi la dramaturgia contemporană? Cum o priveşti în comparaţie cu cea clasică?
A.B.: Mi se pare extrem de vulgară, extrem de seacă şi rece!
R.R.: Care crezi că este cel mai eficient mod în care te poţi promova tu, ca artist, într-o lume atât de competitivă şi de deschisă?
A.B.: Sincer? Am ajuns la concluzia că dacă ai prieteni pe Facebook şi urmăritori pe Instagram, e imposibil să ai sala goală.
R.R.: Care e relaţia ta cu publicul? Ce-ţi place şi ce nu-ţi place la el?
A.B.: Îmi dă emoţii groaznice! Îmi e frică de el şi îmi e ruşine de el şi cu toate astea vreau mereu să-l cuceresc!
R.R.: Ce crezi că ai fi făcut dacă nu era teatrul?
A.B.: Dans!
R.R.: Crezi într-un teatru făcut cu sudoare? Cât este muncă şi cât este talent?
A.B.: Pentru mine teatrul e muncă, pentru alţii talent şi muncă, pentru alţii talent.
R.R.: Cine este artistul care te inspiră? Cu cine ai vrea să împarţi scena şi de ce?
A.B.: Loïe Fuller, Vaslav Nijinsky şi Pina Bausch. Cer prea mult?
R.R.: Ce mesaj ai vrea să-ţi transmiţi ţie de peste 10 ani?
A.B.: Rămâi fericit! Îmi pare rău pentru spatele tău!