Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul absolvenţilor Galactoria, 2020

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De vorbă cu... Iulian Trăistaru - Galactoria 2020


, un interviu cu

mai 2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Iulian Trăistaru, 21 ani, Timişoara
Student al specializării Artele spectacolului - actorie, clasa prof. univ. habil. dr. Miklós Bács, Irina Wintze, Camelia Curuţiu, Tudor Lucanu, Ciprian Scurtea, Facultatea de Teatru şi Film, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca

Iulian Trăistaru

Răzvan Rocaş: În câteva cuvinte, cine eşti?
Iulian Trăistaru: Pfff... e greu de spus. Cred că sunt un om ca toţi ceilalţi, care încearcă să-şi facă un rost, să-i ajute pe ceilalţi cum poate, care speră, se bucură, se îndoieşte, e trist, etc.

R.R.: Vorbeşte-mi despre copilăria ta. Ce te fascina, ce te speria, la ce visai?
I.T.: Mă jucam mult când eram mic. Îmi doream să devin tot felul de chestii: pilot, doctor, spion, avocat, lunetist, om de afaceri, şofer de TIR... şi mă jucam de-a toate astea (ţin minte că odată mi-am făcut o armură de soldat roman dintr-o cutie mare de carton). Făceam şi filme cu prietenii: ne filmam cu telefonul jucând tot felul de scene (ţin minte o scenă cu spioni, ȋn care furam ceva dintr-un loc plin de gardieni). Aveam noroc că prietenii cu care filmam erau mai mici, deci făceau ce le ziceam eu şi nu se supărau că îmi dădeam mie rolul principal de fiecare dată.

R.R.: Care a fost primul contact cu lumea teatrului?
I.T.: Nu mai ţin minte exact. Părinţii mă duceau la teatru, mai ales dacă venea vreun spectacol de la Bucureşti, de exemplu. Prima experienţă care m-a marcat a fost când eram prin clasa a 6-a şi am fost la O scrisoare pierdută, montat de Alexandru Dabija la Teatrul de Comedie. Stăteam chiar lângă culoarul din mijlocul sălii, iar la un moment dat, Marcel Iureş a avut o intrare pe culoarul ăla. Când a trecut pe lângă mine, mi se părea că e imens, cântăreşte 1000 kg şi lasă în urma lui un nor gros de fum. Alea 3 secunde cât a trecut pe lângă mine nu cred că am să le uit vreodată.

Iulian Trăistaru în Suflete Zbuciumate (foto: Alex Şerban)

R.R.: Din experienţele pe care le-ai avut până acum, ce semnificaţii i-ai oferi tu teatrului?
I.T.: Am auzit undeva că "Teatrul e mai adevărat ca viaţa" şi mi se pare că aşa şi e. Cred că teatrul e locul unde se întâmplă viaţa.

R.R.: Consideri teatrul ca pe un instrument prin care tu, ca artist, să poţi schimba ceva în societate?
I.T.: Absolut. Dacă nu schimb nimic, n-are rost să-l mai fac.

R.R.: Tot ceea ce se petrece pe scenă merită să poarte numele de teatru?
I.T.: E greu de spus, depinde la ce te referi prin "tot ce se petrece pe scenă". Dacă te referi la spectacole proaste care "nu ar merita să fie numite teatru"... nu ştiu ce să zic... până la urmă există viaţă şi în însăşi încercarea nereuşită a actorilor de a face un lucru bun. Deci, nu mă pot pronunţa...

R.R.: Ce te fascinează la teatru? Ce crezi că te va ţine în continuare în această lume?
I.T.: Mi se pare că, în teatru, există un "aici şi acum" care e extrem de puternic, uneori chiar copleşitor. Un moment prezent în care se întâmplă ceva pentru prima şi singura dată (sau "încă odată, ca întotdeauna şi ca niciodată", cum spune Olivier Py). Mi se pare absolut fascinant.

Iulian Trăistaru în Un Anima! (foto: Alex Şerban)

R.R.: Consumi teatru: mergi la spectacole, citeşti (despre) teatru? Eşti conectat la realităţile teatrului autohton?
I.T.: În măsura în care timpul îmi permite. Îmi place să merg la teatru, dar dacă am de ales între un spectacol sau 2 ore de repetiţie, de obicei aleg repetiţia.

R.R.: Cum îţi place să trăieşti: te laşi dus de val sau chibzuieşti înainte de a acţiona?
I.T.: Cred că un plan bun nu strică, dar nu mă aştept niciodată ca lucrurile să iasă cum le-am plănuit. Sunt puţine lucruri care chiar mă interesează/pe care le vreau, iar când vine vorba de acele lucruri, de obicei mă arunc după ele fără să mă gândesc prea mult. Ceea ce nu ştiu dacă e chiar bine:).

R.R.: Crezi că este (şi) responsabilitatea actorului în legătură cu ceea ce aduce pe scenă, ori el trebuie doar să asculte de cererea publicului, a regizorului, a directorului teatrului?
I.T.: Actorul are o meserie a lui pe care trebuie să şi-o facă, indiferent de ce spune publicul, de indicaţiile regizorului, etc. Dacă un tâmplar trebuie să ştie cum să taie, să şlefuiască, să îmbine bucăţile de lemn pentru a face un scaun (indiferent de ce fel de scaun e vorba), atunci şi un actor trebuie să ştie cum să vorbească, să se mişte, cum să-şi construiască personajul (indiferent de tipul de spectacol). Aşadar, da. Actorul e responsabil de ce aduce pe scenă.

R.R.: Cum îţi consideri parcursul în şcoala de teatru? Ţi-a lipsit ceva anume, ai avut parte de prea multe cursuri?
I.T.: A fost un parcurs dificil, cu multe încercări, dar e bine că a fost aşa, pentru că a trebuit să trec peste ele, să cresc, să devin mai bun. Am învăţat enorm în aceşti 3 ani şi, cel mai important, am înţeles că mai am enorm de învăţat. Cred că m-ar fi ajutat dacă eram puţin mai dezinvolt, dacă nu-mi doream "să-mi iasă" de fiecare dată şi mă bucuram pur şi simplu de joc. Cred că asta mi-a lipsit - 2 grame de dezinvoltură.

R.R.: Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai învăţat în cadrul celor trei ani?
I.T.: Nu cred că există un lucru pe care să-l consider cel mai important. Mă pot gândi, totuşi, la cel mai frumos lucru pe care l-am învăţat: să mă abandonez. Când sunt pe scenă, nimic din Iulian cel din afara scenei nu contează. Mă ofer întru totul întregului, ansamblului care este spectacolul şi care poartă o idee, o mişcare mai mare şi mai importantă decât mine. Gândul ăsta e unul frumos şi plin de speranţă.

R.R.: Ce părere ai despre folosirea noilor tehnologii în cadrul spectacolelor de teatru? Cât eşti de confortabil cu inovaţiile aduse de acestea?
I.T.: Nu am nimic împotriva lor, atâta timp cât ele rămân un simplu mijloc care să îl ajute pe actor / să ajute spectacolul. Teatrul are marea putere a momentului prezent, putere care nu poate fi întrecută de nicio tehnologie.

R.R.: Cum te raportezi la dramaturgia contemporană? Cum o priveşti în comparaţie cu cea clasică?
I.T.: Îmi place dramaturgia contemporană. Nu cred că e mai bună sau mai rea decât cea clasică. De fapt, nici nu cred că e atât de diferită. Bineînţeles că vremurile se schimbă, oamenii se schimbă, apar noi moduri de a trăi, de a comunica, de a aborda diferite probleme şi e un lucru normal ca şi teatrul să se schimbe. Dar, de fapt, temele abordate mi se par aceleaşi: iubire, trădare, prietenie, credinţă, etc. Doar modul în care ele sunt înfăţişate e diferit, e contemporan.

R.R.: Care crezi că este cel mai eficient mod în care te poţi promova tu, ca artist, într-o lume atât de competitivă şi de deschisă?
I.T.: Munca. Cred că un lucrul bine făcut e cea mai bună reclamă.

R.R.: Care e relaţia ta cu publicul? Ce-ţi place şi ce nu-ţi place la el?
I.T.: Încerc de fiecare dată să comunic real cu publicul. Chiar dacă e vorba, de exemplu, de o scenă în doi cu un partener, încerc să împărtăşesc tot ce simt şi cu publicul. Până la urmă, pentru public facem teatru. Şi publicul are întotdeauna dreptate, simte când ceva e fals şi reacţionează în cel mai simplu şi crud mod posibil. Iar asta cred că e foarte bine, deci nu pot spune că e ceva ce nu-mi place la el.

R.R.: Ce crezi că ai fi făcut dacă nu era teatrul?
I.T.: Nu ştiu. Dacă nu era teatrul, înseamnă că nu l-aş fi găsit, deci probabil aş fi fost informatician. Dar, cum am avut norocul de a găsi teatrul (sau, mai clişeic zis, el pe mine), nu mă pot imagina făcând altceva.

R.R.: Crezi într-un teatru făcut cu sudoare? Cât este muncă şi cât este talent?
I.T.: Da, cred cu tărie. 99% muncă şi 1% talent. Iar acel 1% e cel mai important şi vine doar atunci când munca e făcută.

R.R.: Cine este artistul care te inspiră? Cu cine ai vrea să împarţi scena şi de ce?
I.T.: Sunt atââât de mulţi: Benedict Cumberbatch, Lars Eidinger, Melanie Thierry, Jonathan Pryce, Jennifer Lawrence, Keira Knightley, Ryan Gosling, Matthew McConaughey, Sean Penn, Joaquin Phoenix, etc. etc. etc. Mă inspiră pentru că se poate spune despre ei în mod obiectiv că îşi fac bine meseria: nicio replică, niciun gest, nicio nuanţă nu e la voia întâmplării, nemotivată sau lăsată la feeling. Şi asta cred că e foarte important în artă, unde totul e subiectiv.

R.R.: Ce mesaj ai vrea să-ţi transmiţi ţie de peste 10 ani?
I.T.: "Sper că eşti fericit."



 Toate articolele despre Festivalul absolvenţilor Galactoria, 2020


0 comentarii

Spacer Spacer