Studentă a specializării actorie, clasa prof. univ. habil. dr. Miklós Bács, Facultatea de Teatru şi Film, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca
Ileana Ursu (foto: Octavian Şaramet)
Răzvan Rocaş: În câteva cuvinte, cine eşti?
Ileana Ursu: "Sunt nişte... compoziţiuni de fetişcană care e cam tristă în fond, cam nebună şi care vrea să filosofeze având certitudinea că e genială şi că poate ajunge cu mâinile ei încă neformate, încă în creştere, stelele de pe cer." - Vasile Rebreanu.
R.R.: Vorbeşte-mi despre copilăria ta. Ce te fascina, ce te speria, la ce visai?
I.U.: Mi-au plăcut dintotdeauna poveştile. Buni avea o bibliotecă uriaşă şi în fiecare seară îmi citea câte o carte, în fiecare seară, fără excepţie! Când încă nu ştiam să citesc, alegeam câte o carte şi făceam eu pe povestitorul. Pe multe le ştiam deja pe de rost. Ăştia au fost cei mai buni 7 ani de acasă pe care puteam să-i primesc.
Nu e neapărat vorba de o sperietură, dar fugeam de mâncam pământul când era vorba să mă îmbrace mama în rochie sau fustă. Eu trebuia să pot să mă caţăr, să sar, să mă bat cu băieţii, să cad în coate şi genunchi, nu să am grijă de volănaşele rochiţei. Chiar şi acum am zile când sunt mai mult Urs(u) decât Ileană.
Primul meu vis a fost să mă fac circusistă (acrobat la circ). Şi uite că am ajuns astăzi să zornăi tichia de bufon, vorba profului.
R.R.: Care a fost primul contact cu lumea teatrului?
I.U.: Eram de departe cea mai timidă din familie, din clasă, din cartier. De la grădiniţă şi până în clasa a 4-a, an de an, la serbare, poezia mea se încheia cu o porţie de plâns. Ştiam bine ce am de zis, ştiam poeziile tuturor şi le spuneam în şoaptă, de pe margine, împreună cu ei. Când venea rândul meu şi ochii aceia mulţi se fixau asupra mea... adio şi n-am cuvinte! Învăţătoarea, însă, a găsit soluţia salvatoare. Mi-a dat un partener de scenă şi, brusc, am reuşit să exist în faţa publicului, ba chiar să înceapă să-mi placă jocul acesta.
R.R.: Din experienţele pe care le-ai avut până acum, ce semnificaţii i-ai oferi tu teatrului?
I.U.: Eu nu ştiu ce e teatrul. Teatrul pur şi simplu e. Şi bine că e!
Ileana Ursu, Regina Isabella, The Crown (foto: Alex Şerban)
R.R.: Consideri teatrul ca pe un instrument prin care tu, ca artist, să poţi schimba ceva în societate?
U.I.: Darul cel mai frumos pe care îl pot oferi e emoţia. Autentică şi plenară. Strigătul meu şi ecoul acesta din sufletul omului e un dialog plin de taină care mişcă lucrurile între noi şi ne face al naibii de vii, de vulnerabili, de adevăraţi.
R.R.: Tot ceea ce se petrece pe scenă merită să poarte numele de teatru?
U.I.: Nu mai ştiu cine zicea: "tot ce e teatru e pe scenă, dar nu tot ce e pe scenă e teatru.'' Dar zicea bine.
R.R.: Ce te fascinează la teatru? Ce crezi că te va ţine în continuare în această lume?
I.U.: Pot să fiu orice, pot să fiu oricum, pot să fiu oricât! Libertatea asta nemărginită mă fascinează şi mă înspăimântă, deopotrivă. Dar o vreau!
R.R.: Consumi teatru: mergi la spectacole, citeşti (despre) teatru? Eşti conectată la realităţile teatrului autohton?
I.U.: Cât am fost în Braşov, am epuizat spectacolele teatrului de acolo. E puţin teatru la Braşov. Prea puţin şi prea prăfuit (Dar mă rog, asta e altă poveste...). Ajunsă în Cluj, în primul an am fugit la teatru de câte ori s-a ivit ocazia. Şi acum mă uit mereu să văd dacă e ceva la Naţional ce nu am apucat să văd. Regretul meu e că nu am fost mai des la Teatrul Maghiar. Au un repertoriu bine ales şi o echipă de actori puternică.
De citit teatru m-am apucat, cu adevărat, în facultate. Am fost îndrumaţi spre a ne cultiva pofta de lectură de teatru de către profesori şi dintr-o dată, pe lângă literatura pe care o cunoşteam deja, s-a mai deschis o uriaşă cutie de comori.
Despre teatru citesc tot ce îmi iese în cale. Mă preocupă ce se întâmplă cu fenomenul teatral astăzi şi încerc şi eu să mă racordez la mişcarea asta browniană.
Ileana Ursu, Irina în Suflete Zbuciumate (foto: Octavian Şaramet)
R.R.: Cum îţi place să trăieşti: te laşi dusă de val sau chibzuieşti înainte de a acţiona?
U.I.: Sunt un om care învaţă mersul pe valuri în picioare, dar care nu se poate dezminţi de matematica lui sufletească, de rigoarea lui interioară şi de raţiunea lui cea de toate zilele.
R.R.: Crezi că este (şi) responsabilitatea actorului în legătură cu ceea ce aduce pe scenă, ori el trebuie doar să asculte de cererea publicului, a regizorului, a directorului teatrului?
I.U.: Până una-alta (cine ştie cum va arăta teatrul viitorului, poate va învinge supramarioneta lui Craig, sau androidul lui Maeterlink), actorul este materia vie a scenei. Teatrul nu se poate lipsi de corpul actorului şi, deci, el se face responsabil de cum întruchipează o idee. Publicul poate avea o preferinţă, regizorul poate avea o direcţie, directorul poate avea o strategie, dar actorul singur va putea să nască din propria-i plămadă de oase şi carne o acţiune... sau nu. Tot proful ne dădea următorul scenariu: să ne imaginăm un spectacol cu cea mai inovatoare scenografie, cele mai grozave costume, cea mai strălucită regie, dar actorul... ei bine, actorul are puterea să le facă praf şi pulbere, aşa, cât ai clipi. Deci, fără îndoială, actorul are partea lui de vină în tot ceea ce aduce pe scândură.
R.R.: Cum îţi consideri parcursul în şcoala de teatru? Ţi-a lipsit ceva anume, ai avut parte de prea multe cursuri?
I.U.: Mi-a lipsit o doză de iraţional, de nebunie, de curaj şi o mai mare îngăduinţă faţă de propriile greşeli. Autocritica asta aspră mi-a tăiat propriile aripi, în loc să îmi dea avânt în zbor. Dar şcoala de la Cluj a fost cea mai frumoasă călătorie pe care o puteam avea şi mă bucur că am putut să-mi fac ucenicia la profesorii mei - Miklós Bács şi Irina Wintze - care nu întâmplător sunt recunoscuţi drept maeştri.
R.R.: Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai învăţat în cadrul celor trei ani?
I.U.: Am cea mai frumoasă meserie din luumeeeeeee!
R.R.: Ce părere ai despre folosirea noilor tehnologii în cadrul spectacolelor de teatru? Cât eşti de confortabilă cu inovaţiile aduse de acestea?
I.U.: Teatrul a existat bine-mersi mii de ani şi fără proiecţii. Fireşte că teatrul reflectă societatea de la un anumit moment dat şi este şi asta o etapă, o vârstă a teatrului. E o oglindire permanentă a societăţii în teatru şi viceversa. Dar nu-mi fac griji. Cred că nici o inovaţie de orice natură ar fi ea nu va putea să înlocuiască arta actorului. Sau...
R.R.: Cum te raportezi la dramaturgia contemporană? Cum o priveşti în comparaţie cu cea clasică?
I.U.: Eu rezonez mai bine cu dramaturgia clasică. Aş sta să discut mai degrabă cu Euripide sau Sartre, să văd fiecare ce zice de Electra lui, decât cu un dramaturg contemporan. Cred că timpul e o măsură bună a valorii unei opere şi poate că piesele de acum au nevoie de un timp de dospire până să fie gata de copt. Dar gusturile mele nu corespund, de obicei, ultimei mode.
R.R.: Care crezi că este cel mai eficient mod în care te poţi promova tu, ca artistă, într-o lume atât de competitivă şi de deschisă?
I.U.: Cea mai bună carte de vizită e munca ta. Deci, "să muncim!" (ca să ajungem la Moscova)
R.R.: Care e relaţia ta cu publicul? Ce-ţi place şi ce nu-ţi place la el?
I.U.: Spect-a(c)torul e parte din spect-acol. El va fi întotdeauna sincer şi neiertător. El are, la urma urmei, ultimul cuvânt. Şi poate să te aclame, sau poate să te fluiere. Dar e acolo, îl simţi, te urmăreşte, îl provoci, te vânează, iar tu îl laşi să fie părtaş la unele dintre cele mai intime procese sufleteşti. E un dans în pereche. Ca un tango.
R.R.: Ce crezi că ai fi făcut dacă nu era teatrul?
U.I.: Aş fi dat la medicină, cum aveam în plan când am intrat la liceu în clasa de ştiinţe ale naturii. Liceul la care am studiat, C.N. "Andrei Şaguna", este o şcoală care a dat 47 de academicieni şi an de an de pe băncile şaguniste plecau elevi la Oxford, Cambridge şi mai-ştiu-eu-pe-unde, la tot felul de universităţi prestigioase de pe întreg mapamondul, majoritatea urmând matematica, informatica, fizica, sau chimia. Mulţi la medicină. Mulţi la drept. La teatru... rarisim. Dar nu mi-a prins rău nici educaţia asta în domeniul real. M-a făcut mai disciplinată în gândire şi asta a fost un atu cu care am intrat în artă.
R.R.: Crezi într-un teatru făcut cu sudoare? Cât este muncă şi cât este talent?
I.U.: E vorba de 0.1% inspiraţie şi 99.9% transpiraţie, fără-ndoială. Desigur că acel 0.1% al unui actor cu har poate anula munca unuia extrem de muncitor. Dar harul e o invariabilă a ecuaţiei. Nu te poţi baza pe talent. Tot ce poţi face e să munceştimunceştimunceşti. E vorba, totuşi, de un meşteşug, oricât aş încerca eu să presar aici cu poezie.
R.R.: Cine este artistul care te inspiră? Cu cine ai vrea să împarţi scena şi de ce?
I.U.: Domnul Victor Rebengiuc e o şcoală de teatru în carne şi oase. Aş vrea să pot să îl întâlnesc pe scenă. Ofelia Popii e, de asemenea, o inspiraţie pentru mine. Radiază în toate direcţiile energie şi forţă, e copleşitoare!
R.R.: Ce mesaj ai vrea să-ţi transmiţi ţie de peste 10 ani?
I.U.: Uite că trăieşti ceea ce acum 10 ani doar visai!