Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul absolvenţilor Galactoria, 2020

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De vorbă cu... Petru Marginean - Galactoria 2020


, un interviu cu

mai 2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Petru Marginean, 21 ani, Chişinău
Student al specializării actorie, clasa prof. univ. habil. dr. Miklós Bács, Facultatea de Teatru şi Film, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca

Petru Marginean

Răzvan Rocaş: În câteva cuvinte, cine eşti?
Petru Marginean: Aş vrea să cred că sunt un om cât se poate de simplu şi plăcut de avut în preajmă.

R.R.: Vorbeşte-mi despre copilăria ta. Ce te fascina, ce te speria, la ce visai?
P.M.: Le datorez părinţilor mei o copilărie cât se poate de uşoară şi de frumoasă. Am fost încurajat să apreciez frumosul şi să mă feresc de grosolănie. Astfel, recunosc, în copilărie pot spune că am fost un mic snob! Am fost educat să descopăr şi să mă las sensibilizat de totul din jur. Surprinzător, dar mama spunea că încă de la o vârstă foarte fragedă, ascultând la CD-player muzica lui Beethoven reuşeam să trec de la mirare, la plânset. Iar spre finalul Simfoniei a 9-a, dirijam eroic prin cameră. Pot spune că am păstrat puţin din calitatea asta de a mă lăsa influenţat de circumstanţe şi de a mă emoţiona înainte de a raţionaliza.

R.R.: Care a fost primul contact cu lumea teatrului?
P.M.: Asistam la toate repetiţiile din teatrul unde joacă mama mea, şi cele mai frumoase momente au fost atunci când eram lăsat în imensul depozit de recuzită să îmi aleg arsenalul cu care apoi zburdam prin holurile teatrului pustiu. Acolo au fost şi primele poezii recitate în camera de odihnă a actorilor, şi acolo am auzit pentru prima oară cuvintele "şnur", "Shakespeare".

R.R.: Din experienţele pe care le-ai avut până acum, ce semnificaţii i-ai oferi tu teatrului?
P.M.: Experienţa mea se limitează deocamdată doar la ce am făcut în facultate. Există o idee care se apropie de extremism şi care afirmă că teatrului trebuie i să te oferi în totalitate, altfel trebuie să renunţi la el şi să nu mai calci pe scenă. Cred că gândul ăsta are un echilibru de ridicol şi de adevăr. Ba nu, adevărul aici predomină.

Petru Marginean, Brighella în Un'Anima! (foto: Octavian Şaramet)

R.R.: Consideri teatrul ca pe un instrument prin care tu, ca artist, să poţi schimba ceva în societate?
P.M.: Chiar dacă recunosc că am o predilecţie pentru dat sfaturi, predat lecţii şi infiltrat referinţe socio-culturale până şi în cele mai simple exerciţii de actorie, nu îmi place să schimb pe nimeni. Aş vrea ca teatrul să inspire spre mai mult şi mai bine, dar recunosc că nu mă gândesc la asta atunci când lucrez la repetiţii. Când voi face ceva bine, schimbarea se va produce de la sine.

R.R.: Tot ceea ce se petrece pe scenă merită să poarte numele de teatru?
P.M.: Nu. Nu merită. Dar nu da cu piciorul din prima în ceea ce vezi. Rămâi până la capăt, gândeşte-te, du-te acasă, citeşte... Şi dacă îţi vine să scuipi, scuipă abia după două, trei zile.

R.R.: Ce te fascinează la teatru? Ce crezi că te va ţine în continuare în această lume?
P.M.: Mă fascinează bucuria creaţiei. Îmi place că teatrul este ramura artei cea mai expresivă, în care eşti prezent alături de creaţia ta mai des decât pictorul alături de pânză.

R.R.: Consumi teatru: mergi la spectacole, citeşti (despre) teatru? Eşti conectat la realităţile teatrului autohton?
P.M.: În ultimul an, recunosc, am intrat mult mai rar într-un teatru. Dar mereu citesc piese şi îmi place să caut pe internet ecranizări, fragmente din regii cât mai diverse. Îmi pare rău că pot descărca foarte uşor cele mai noi filme de acţiune, dar mult mai greu sau deloc cele mai noi puneri în scenă.

Petru Marginean, Clarence în The Crown (foto: Alex Şerban)

R.R.: Cum îţi place să trăieşti: te laşi dus de val sau chibzuieşti înainte de a acţiona?
P.M.: Aici e o mare meteahnă a mea. Întotdeauna mă ia valul şi chibzuinţa vine abia după ce sunt stropit cu apă rece. Dar pot să spun că, mai nou, reuşesc să pun la punct şi aspectul ăsta al vieţii mele şi încep a chibzui mai des înainte de acţiune.

R.R.: Crezi că este (şi) responsabilitatea actorului în legătură cu ceea ce aduce pe scenă, ori el trebuie doar să asculte de cererea publicului, a regizorului, a directorului teatrului?
P.M.: Ochiul din exterior este foarte important. Regizorul trebuie să aibă capul pe umeri. Actorul are totul pe umerii săi.

R.R.: Cum îţi consideri parcursul în şcoala de teatru? Ţi-a lipsit ceva anume, ai avut parte de prea multe cursuri?
P.M.: Am avut parte de 3 ani foarte plini. Mă bucură faptul că am reuşit să mă bălăcesc la fel de mult cum am reuşit să sap adânc în subconştientul meu. Facultatea asta e cea mai bună şcoală a vieţii.

R.R.: Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai învăţat în cadrul celor trei ani?
P.M.: Ca să sintetizez într-un singur gând... Am învăţat că albul nu e alb imaculat, şi negrul nu e întotdeauna negru.

R.R.: Ce părere ai despre folosirea noilor tehnologii în cadrul spectacolelor de teatru? Cât eşti de confortabil cu inovaţiile aduse de acestea?
P.M.: Am văzut capodopere unde tehnologiei i se datorează foarte multe. Deci, pot spune că susţin exploatarea tuturor mijloacelor. Dacă ar fi după mine, aş aduce buldozere pe scenă (deşi ideea buldozerului pe scenă a fost demult exploatată). Inovaţia nu trebuie să fie confortabilă. Altfel nu e inovaţie (Filozofia lui peşte).

R.R.: Cum te raportezi la dramaturgia contemporană? Cum o priveşti în comparaţie cu cea clasică?
P.M.: Mi-aş fi dorit să citesc mai mulţi dramaturgi contemporani, deşi îmi amintesc cu câtă plăcere am citit Corneille, Racine, Shakespeare, Ibsen şi O'Neill. Îmi place mult dramaturgia care ia drept bază un text clasic şi îi face un remix, descoperind teme noi în ceva ce ar părea la prima vedere fixat, fără puncte noi de explorare.

R.R.: Care crezi că este cel mai eficient mod în care te poţi promova tu, ca artist, într-o lume atât de competitivă şi de deschisă?
P.M.: Nu m-am gândit niciodată la autopromovare, dar îmi place vechea metodă de a scrie cu spray-ul pe pereţi sau de a performa ceva în stradă.

R.R.: Care e relaţia ta cu publicul? Ce-ţi place şi ce nu-ţi place la el?
P.M.: Din scurta mea experienţă, publicul este pumnul de oameni dragi pe care îi invit la spectacolele organizate de clasa mea. Lor le mulţumesc pentru susţinere. Atât. În viitor, ştiu că totul se va schimba.

R.R.: Ce crezi că ai fi făcut dacă nu era teatrul?
P.M.: Probabil că aş fi un profesor bun. Aş preda literatura sau istoria la vreun liceu. Pe scurt, aş fi un Kulâghin în carne şi oase.

R.R.: Crezi într-un teatru făcut cu sudoare? Cât este muncă şi cât este talent?
P.M.: Fără sudoare, nu m-aş bucura de ce fac. Deci doar într-un teatru cu sudoare cred. Ba chiar pe lângă sudoare - vânătăi, julituri, tăieturi, sânge. Talentul e drăguţ şi e admirabil, dar cred că este o resursă epuizabilă.

R.R.: Cine este artistul care te inspiră? Cu cine ai vrea să împarţi scena şi de ce?
P.M.: Îmi place mult muzica rock. Henry Rollins, Michael Gira, Ozzy Osbourne-ul de odinioară... Îmi plac energia şi ţipătul pe scenă. Cred că ei sunt nişte umbre ale vechilor reprezentaţii tragice din amfiteatre.

R.R.: Ce mesaj ai vrea să-ţi transmiţi ţie de peste 10 ani?
P.M.: Mi-aş zice să rămân întotdeauna recunoscător pentru toţi oamenii care mi-au fost alături timp de 31 de ani, să înmagazinez aventurile trăite şi să nu mă relaxez niciodată.



 Toate articolele despre Festivalul absolvenţilor Galactoria, 2020


0 comentarii

Spacer Spacer