Să devenim fiecare... Hamlet

Words... words... words, spune Hamlet. În aceste zile reuşesc să scriu din ce în ce mai greu. Cuvintele nu par să aibă valoare. Dar toţi simţim nevoia să folosim cuvinte, avem nevoie de cuvinte, nu putem fără cuvinte. Deşi tot nu ştim nimic, cu toţii avem opinii. Şi, paradoxal, în numele libertăţii de expresie, nu mai dăm nimănui dreptul să se exprime liber.

De exemplu, niciodată nu mi-am imaginat că, trăind la New York, îmi va fi teamă să mă exprim liber. Dar şi la Paris sau Bucureşti m-aş simţi acum la fel.

Nimeni nu se mai înţelege cu nimeni. Eu mă consider expert, tu vrei să dai lecţii altora, iar el e cel mai deştept de pe platformă! Da, ştiu cum e să fii îndoctrinat din fragedă copilărie de dogma stalinistă cea mai cumplită, pe care am înghiţit-o cu tot felul de lecţii monstruoase, gen: "nu contează cine ai fost sau ce ai gândit: noi suntem acum cei care hotărâm soarta lumii şi a fiecărui individ, deci şi a ta!", o lozincă revenită în actualitate! De atunci m-am lecuit să dau lecţii. Dar azi mult prea mulţi agresează cu lecţii atât de zgomotoase care până la urmă nu spun nimic, încât nu am cum să nu iau o poziţie. E confuz şi periculos ce se întâmplă pe planetă, care pare că a luat foc, incendiată atât de abuzuri cât şi de proteste fără sfârşit. Unii cred cu toată fiinţa lor că acum e momentul de a schimba lumea şi că orice exces e justificat. Altora (mai cinici) li se pare că asistă la o reluare ceva mai modernistă a unei piese pe care au văzut-o în variantă clasică la instaurarea comunismului în anii '48-'54 la noi acasă.

În mod automat, orice luare de poziţie sună a lecţie, aşa că, deşi nu vreau, risc să devin şi eu un automat care dă lecţii... ca şi cum ar asculta cineva.

Fiind izolaţi două luni în casă, am trăit o experienţă unică, pe care, dacă am fi avut de ales, am fi refuzat-o. Pentru mine, ca pentru atâţia alţii, nu a fost uşor să accept separarea de viaţa obişnuită, să fiu obligat să simt ce înseamnă să fiu singur cu mine însumi.
«Tout le malheur des hommes vient de ne savoir pas demeurer en repos, dans une chambre.», scria Blaise Pascal. Adică, nefericirea oamenilor vine din faptul că nu ştiu să rămână singuri în repaus, acasă. Atunci închiderea prezentă, confinarea, acest nou cuvânt, ar trebui să ne facă fericiţi, nu? Ei bine, fiind impusă, pentru mulţi a fost ca o condamnare la puşcărie, faţă de care se revoltă, victimizându-se. Pentru alţii, opusul: un prilej de introspecţie meditativă, în căutarea calmului şi a unui sprijin interior, un contrapunct binevenit la o viaţă publică excesiv de agitată.

Conştiinţa civică animată de impulsul natural de a protesta e desigur lăudabilă, dar un mic echilibru nu strică. În special pentru un artist, să fie mereu în piaţă duce la extenuare. Personal, nu mă consider deloc un tip angajat politic. Ca regizor nu cred în activism, militantism, sau didacticism. Pe scenă am căutat mereu puncte de contact între adevărul vieţii şi cel al situaţiilor dramatice, şi nu să impun concepte, sau să enunţ sloganuri. Teatrul niciodată nu a rezolvat nimic în sensul că rostul lui nu a fost şi nu e să schimbe societatea.

După Pascal, nu suntem capabili să rămânem acasă pentru că ne temem în mod esenţial să acceptăm propria noastră finitudine. Aşa că fugim, evadăm, evităm să ne vedem în oglindă pe noi înşine. Dacă ne-am vedea şi ne-am înţelege angoasele, fricile şi revoltele, am reuşi să fim mai puţin nevrotici şi nefericiţi, poate. Numai că foarte mulţi vor să privească doar spre exterior, sunt noile victime care-şi caută noii călăi: "libertatea furată"... "închisoarea impusă de conspiraţii sinistre"... "manipulaţi de mafii să ţinem distanţa obligatorie"... etc... clamează agitat diverse tabere.

Demeurer en repos, dans une chambre... eu am preferat întoarcerea la Pascal, întrebându-mă cum aş putea folosi ocazia prezentă ca să mă liniştesc, pentru a reuşi să fiu acasă în mine însumi, ca apoi să găsesc energia să ies în piaţă!

De la Artaud (care e mult mai subtil decât credeam) am învăţat să înţeleg cuvântul cruzime în primul rând drept cruzime faţă de mine însumi. Întrebare dificilă: oare sunt capabil să fiu nemilos şi vigilent cu mine însumi? Suntem capabili să fim nemiloşi şi vigilenţi cu noi înşine, sau numai cu ceilalţi? Acum avem o ocazie mai bună ca oricând să încercăm.

Oriunde am fi în lume, am trăit cu toţii ceva atât de radical încât ştim că nimeni nu poate face promisiuni credibile, cu atât mai puţin politicienii. Am mai descoperit că nicio "asigurare" nu e certă, când viaţa însăşi e atât de fragilă. Arta, fiind oficial catalogată drept "activitate neesenţială", va fi şi mai marginalizată decât era, nu avem iluzii. Auzind exasperanta (pentru unii) expresie, repetată la infinit în timpul acestei pandemii: "nimeni nu ştie", mulţi se simt frustraţi, găsind că e incomod şi iritant şi chiar nedrept să nu ştii. Cei suspicioşi îşi spun: "Cum adică, ce vor să ascundă!? " Alţii, printre care mă număr, acceptă că, deşi e greu, în mod misterios, a nu şti duce spre o deschidere. Un sfat senin şi liniştit din bătrâni spune: "Priveşte tot ce e în jur ca pentru prima oară."

Închei tot cu Hamlet: "The time is out of joint - O cursèd spite, that ever I was born to set it right! (Timpul şi-a ieşit din ţâţâni - O, soartă blestemată că tocmai EU m-am născut ca să-l îndrept!")

Cum înţelegem în acest moment ideea responsabilităţii individuale? Vreau să cred că Shakespeare ne dă o cheie care să ne ajute să ieşim din criză. "The time is out of joint"... cu toţii ştim că totul e pe dos... "to set it right"... cu toţii vrem ca lucrurile să se îndrepte, dar cine o va face?!

"O cursed spite that I was born"... ce destin groaznic ca eu să mă fi născut pentru a îndrepta lumea... ah, dar aici e surpriza, iată ceva ce nu ştiam!

Deci nu noi, ci EU! E deci datoria MEA să răspund apelului.

Cum înţelegem asta altfel decât ca o chemare adresată nu unei colectivităţi, ci unei singure persoane, care trebuie să ia iniţiativa să acţioneze.

Cine e chemat? Hamlet.
Cine e Hamlet? Eu şi Tu şi Ea şi El.

Chemarea e strict individuală.

Ştiu, nu suntem pregătiţi pentru o transformare majoră, nici în teatru, nici în societate, dar toţi recunoaştem că e necesară. Ceva a fost deteriorat şi ce e stricat are nevoie de reparaţie. În loc să distrugem, să reparăm... să reparăm trecutul, ca să pregătim viitorul.

Dar, înainte să putem acţiona în colectivitate, trebuie să încercăm să devenim fiecare... Hamlet.