Cu sensibilitate şi multă trudă, cu înfrigurarea celei ce îşi asumă curajul de a căuta şi a scoate la lumină acele "mult prea triste şi prea urâte fapte" (apud Adrian Păunescu), autoarea filmului porneşte să scormonească - printre gunoaiele şi mizeriile adunate în jumătatea veacului de singurătate în faţa comunismului - căutând să afle, să înţeleagă şi să pomenească calvarul sutelor, miilor de femei ajunse să ispăşească, între zidurile unei mânăstiri blestemate să devină închisoare, păcate de neiertat, în vremurile acelea cumplite, pentru cei fără niciun Dumnezeu: cinste, generozitate, demnitate, curaj, spirit de sacrificiu. Flacăra sacră cu care Lena Constante i-a luminat Evei Pervolovici căutarea peste timp şi printre amintiri, are parcă ceva de candelă; pâlpâind, gata să se stingă în fragilitatea ei. Fitilul pare scos dintre nervurile memoriei afective; brutalizată, terorizată, dar imposibil de anihilat, de distrus. Firul acela de lână roşie, strecurat prin urzeala tapiseriei, adună şi leagă la loc istoriile atâtor Eve ştiute sau uitate, care au născut acolo, între zidurile închisorii Văcăreşti. Un altfel de Bethleem, unde Mariile din Sfânta Scriptură s-au întâlnit, prin forţa nenorocită a împrejurărilor, cu atâtea alte Ane pe care un altfel de meşter Manole (sau Ivan, sau Iosif, sau Gheorghe) le-au zidit, cu pruncii în burtă; nu care cumva să se prăbuşească monstruoasa ctitorie politico-penitenciară.
Acelaşi fir plăpând, apoi tot mai viguros, al descoperirilor şi destăinuirilor s-a strecurat - cu minuţiozitatea restauratorului pentru care nu mai există pe lume nimic altceva decât lucrul asupra căruia se canoneşte - prin sute de ore locuri şi persoane, prin mii de kilometri străbătuţi, cu îndârjită înverşunare, în căutarea tot mai puţinelor supravieţuitoare ale grozăviilor îndurate acolo, la Văcăreşti. Poate că aşa a vrut Dumnezeu: să fie aduse la lumină batjocurile, chinurile, suferinţele fizice şi mai ales sufleteşti ale unor mame care năşteau cu gardianca de pază, strângeau zăpada din celulă, topind-o ca să aibă apă pentru spălat scutecele pruncilor nou apăruţi pe lume (şi ce lume!); şi uscate, apoi, cu propriile trupuri plăpânde, degerate, înfometate. Când iadul acela şi-a mai adăugat o "tresă", iar închisoarea a luat foc, într-o noapte din iarna cumplită a lui 1954, unele au fost nevoite să sară pe geamul celulei, de la etaj, ca să scape din prăpăd - ele şi fătul încă nenăscut. "Nu există loc în care să te ascunzi atunci când istoria vine peste tine", constată, din amara-i experienţă de viaţă, una dintre victime: doamna Ileana Samoilă - o intelectuală fragilă, dar puternică şi cu memoria neştirbită. Mămica Ileana - aşa cum o cunoştea fetiţa născută în spatele gratiilor, doar că eliberată înainte de termen, cu "mărinimia" regimului căruia îi era suficient să o încondeieze la dosar, pe tot restul vieţii, pentru "origine nesănătoasă" şi "fiică de duşman al poporului". Această fetiţă care, în ingenuitatea ei, avea să-şi întrebe mama, după câţiva ani de copilărie-fericită-în-cea-mai-bună-dintre-lumi: "Mamă, dar tu ce ai furat?".
Universul penitenciar recompus din fotografii şi mărturii, pare a fi impregnat toată zona dimprejur. Contrapunctic (dar totuşi lin, chiar armonios), regizoarea îl cercetează şi îl expune în toată splendoarea începutului de secol XXI: copiii care au văzut lumina zilei printre gratii îşi află azi continuitatea în puradeii lui Gică Enache - guest star în mai multe filme de cinema şi TV, dar mai ales personaj principal în Acasă / My Home; un fel de staroste sui generis al locului demolat de Ceauşescu şi (culmea!) moştenit de el, în virtutea adevăratei şi deplinei libertăţi individuale. Alături de smârcuri şi betoane, de peturi şi gunoaie cărate cu sacul (banda sonoră le însoţeşte cu versurile suave şi pure, ale lui Verlaine, rostite în cea mai duioasă franceză), moştenirea văcăreşteană a rămas o sordidă şi eugen-barbiană groapă a lui Ouatu, în căutarea emancipării social-urbane prin visata ecologizare şi emanciparea ei la rang de Zonă Naturală Protejată, cu miniştri, ONG-işti şi jurnalişti călcând voiniceşte peste noroaie, zoaie şi gunoaie. Da, ecologia e bună, chiar necesară. Chiar dacă malurile indestructibile de beton armat care o înconjoară, trimit cu gândul - după grozăviile revelate de film - la zidurile ce-i "protejau" pe cei închişi sau chiar îngropaţi pe acolo, pe-aproape... Şi unde umbra de noi este generată, pe la apus de soare, de blocurile la fel de betonate şi de mall-ul intitulat, nici mai mult, nici mai puţin decât Sun Plaza... iar iarba de voi devine stufărişul amestecat cu smârcuri şi pet-uri.
Filmată cu multă delicateţe şi sensibilitate, cu devotament, răbdare şi profesionalism, Delta Bucureştiului - aşa cum o vede Eva Pervolovici - te învăluie şi te vrăjeşte pe tine, spectatorule, ca o simfonie densă, profundă, lucidă şi emoţionantă. Ca un requiem... sau ca un botez / împărtăşanie în apa ce va redeveni poate, cândva, limpede şi curată. A fost odată, ca-n poveşti... ceva de neimaginat, poate, dacă nu ar fi supravieţuit firicelul acela fragil al memoriei, înnodat şi împletit cu migală pe canavaua istoriei. Una îngrozitor de adevărată şi... nici măcar foarte îndepărtată.
Descarcă programul Astra Film Festival 2020 aici..