Debutul tinerei şi ambiţioasei Alina Şerban ca regizoare şi scenaristă (după succesul ca actriţă în Seule à mon mariage / Singură la nunta mea) se află sub acelaşi semn al artei angajate în a spune povestea tragică a romilor.
Spre lauda regizoarei, drama robiei nu este exprimată melodramatic. Nu îi vedem supuşi vreunui tratament dur, violent, care să suscite facil empatia şi revolta moralizatoare a audienţei. Mai mult, filmul are drept protagonişti o familie "robi în casă", care aveau o soartă mai bună decît cei care lucrau la cîmp.
Povestea, petrecută într-o casă boierească de la mijlocul secolului XIX din Principatele Române, în care boierii şi mănăstirile încă mai aveau în proprietate romi, îl are în centru pe Dincă (Ionuţ Habet), un tînăr rob înzestrat şi educat. Mama sa, roabă ca şi el (Alina Şerban), l-a avut în urma unei aventuri cu boierul (acum răposat), care, la rîndul său, a promis că o va elibera printr-un "bilet de iertare". Boieroaica văduvă (Oana Ştefănescu), cunoscătoare a tainei, se împotriveşte însă oricărei schimbări, şi, mai mult, îşi impune dur voinţa.
Chiar dacă pune în prim plan suferinţele şi frustrările robilor, Alina Şerban aruncă o privire şi asupra ipocriziei boierilor şi, mai precis, a boieroaicelor. Acestea din urmă sunt deopotrivă călăi şi victime, oprimatori şi oprimaţi. Pasager, vedem de exemplu, o duduie înşelată de logodnicul său, care, pe de o parte, suferă ca femeie, dar care şi ea, la rîndul său, provoacă suferinţă roabelor ei.
Accentul cade, bineînţeles, pe boieroaica proprietară a robilor. Oana Ştefănescu face aici un mic tur de forţă în trecerile bruşte de la tonul protocolar, mieros, aproape slugarnic, la cel poruncitor, aproape isteric. Astfel, deznodămîntul filmului, scena în care aristocrata îl pălmuieşte pe "ficior" cu o îndîrjire care exprimă deopotrivă frustrările pe care trebuie să le fi trăit ca femeie care nu a avut copii şi afirmarea brută, nudă, a puterii stăpînei de robi.
Atrage atenţia modul în care Alina Şerban construieşte imaginea robilor ţigani dincolo de naraţiunea propriu-zisă. În primul rînd, refuză orice insert de muzică lăutărească, orice excursie culturală exotică, în favoarea unei coloane sonore abstracte, strîns legate de procesele psihice ale personajelor.
În acelaşi timp, însă, slujitorii vorbesc între ei romani, contrapondere identitară faţă de româna împărtăşită de toate păturile sociale sau de franceza sclifosită a boierilor. Cu alte cuvinte, prin refuzul muzicii lăutăreşti (al cărui limbaj este accesibil şi familiar tuturor) şi introducerea limbii romani (care necesită traducere, deci nu este direct accesibilă). Prin aceasta, Alina Şerban afirmă indirect, dar clar, că oprimarea, exploatarea, discriminarea suferite de etnia sa sunt o experienţă care nu poate fi împărtăşită, care le aparţine doar lor.
Trăgînd această subtilă linie de demarcaţie între imaginea romantică a lăutarilor şi izolarea simbolizată de limbă, Alina Şerban militează împotriva cultural (mis-)appropriation (înţeleasă ca însuşirea arbitrară a unor elemente dintr-o cultură oprimată de către reprezentanţii culturii dominante). Mai concret, muzica specifică acestei etnii, interpretată în afara contextului său iniţial, reprezintă un furt simbolic de identitate, deoarece nu transmite şi experienţa tragică a contextului în care a fost creată acea muzică. În cazul de faţă, aproprierea culturală este blocată prin refuzul muzicii etnice respective şi este lăsată doar limba romani ca element deopotrivă segregant şi greu de însuşit.
Aşadar, Alina Şerban creează o poveste reuşită, deopotrivă complexă psihologic şi militantă social.
Descarcă programul Anonimul 2020 aici..