august 2020
Festivalul TIFF 2020
La TIFF 2011, Rúnar Rúnarsson a primit premiul pentru regie al secțiunii competitive, pentru Eldfjall / Volcano. În 2016, a urmat un nou film, și un nou premiu: Premiul Special al Juriului pentru Þrestir / Vrăbii / Sparrows. La nouă ani de la primul film și patru de la al doilea, islandezul a revenit la Cluj, pentru a prezenta al treilea film de lungmetraj din carieră, de data asta în secțiunea Fără Limită. E vorba de Echo / Ecou, proiectat în chiar seara de deschidere (31 iulie 2020) a celui mai neobișnuit dintre cele 19 TIFF-uri istorice.

E final de iulie 2020, 9 și jumătate seara. Amurgul unei zile călduroase, în plin sezon de mare, de munte, de departe de marele oraș. În 11 spații deschise din orașul-răsfăț al Transilvaniei, zeci ori, după caz, sute de oameni (nu mai mult de 500, voluntari included) au grijă să își comute telefoanele pe silențios înainte ca proiecțiile să înceapă.

Silit de pandemie să își închidă cinematografele, Casa de Cultură și toate spațiile de întâlnire cu patru pereți și un tavan, Clujul oferă TIFF-ului (decalat cu 2 luni față de calendaru-i obișnuit) piețele, parcurile, curțile muzeelor, bisericilor și universităților, terenurile de sport ale liceelor. Traficul de pe străzile centrale se rărește treptat. Singure sirenele salvărilor amintesc de vremurile pe care le trăim.

Bergmál / Echo începe aproape de miezul nopții, pe terenul de baschet al Liceului teoretic Apáczai Csere János. Undeva în stânga ecranului se profilează turnul masiv al Bisericii Reformate-Calvine de pe Kogălniceanu. Pe ecran, primele imagini sunt cu zăpadă. În aerul Clujului, temperatura e semnificativ scăzută în raport cu cele 30 de grade ale zilei. De-a lungul proiecției, hanoracele și șalurile fac toți banii.

De-a lungul anilor, cinema-ul islandez a intrat în meniul șarmant al TIFF-ului. Alex Leo Șerban spunea cândva că e o senzație formidabilă să vezi oameni făcând coadă în centrul Clujului ca să intre la un film islandez. Bergmál / Echo păstrează tradiția și confirmă o senzație bizară: oricât ar părea de improbabil, Islanda și România au multe, teribil de multe în comun. Ori poate că asemănările nu sunt neapărat între cele două țări, cât între toate spațiile ce împărtășesc un număr de valori și instituții comune în aceste timpuri ce aduc împreună / fac să semene / uniformizează problemele, joburile, angoasele, bucuriile, polemicile, sursele umorului, formele depresiei, arhitectura emoțională a familiilor, aspirațiile individuale.


56 de cadre fixe spun 56 de nano-povești (o medie de 1 minut și 25 de secunde pe istorioară) în care sunt implicate peste 100 de personaje. Din preajma Crăciunului până dincolo de Revelion, perspectiva fixă a camerei privește în apartamente, săli de sport, biserici, case, magazine, azile, centre de asistență socială, pe străzi, pe mări, pe dealuri, în munți, în păduri, în cimitire, în spitale.

Bergmál / Echo vorbește despre nașteri și morți, despre cupluri divorțate și familii în formulă completă, despre copii cu părinți și copii cu părinte, despre adulți singuri și bătrâni vizitați de nepoți, despre localnici și expați, despre blocuri care se construiesc și case care sunt arse, despre bărbați singuri își încălzesc la microunde cina de Crăciun semipreparată și bărbați care se ascund de neveste în garaj pentru a-și găti cina tradițională de Crăciun, mustind de mirosuri și zemuri greu digerabile, despre certuri în familie pornind de la politichia la zi la certuri în familie pornind de la forma și numărul brazilor de Crăciun.

Nu lipsesc din peisaj Radio Reykjavík, certurile în trafic, mesajul de Anul Nou al premierului Islandei, patronii care își plătesc mizerabil angajații, din care o parte vin din Polonia, de unde vin și casele prefabricate, gata să le înlocuiască, ieftin si prompt, pe cele construite cu multe decenii în urmă, a căror refacere ar fi prea scumpă pentru micul investitor în căutare de profit rapid.

E plin de artificii și pocnitori în noaptea de Anul Nou, după cum e rost de brazi aruncați pe terenuri virane în siajul Sărbătorilor. În ultima noapte din ultima zi înainte de expirare, mâncarea ajunge în tomberoane, aruncată de angajați tăcuți și plictisiți, unul dintre numeroasele joburi repetitiv-dezumanizante pe care Rúnarsson le evocă de-a lungul filmului. Un alt amploaiat așază cu meticulozitate marginile pânzei albe ce capitonează coșciugul unui copil. Venirea zorilor aduce cu sine desantul tăcut al gunoierilor ce golesc tomberoane (poate chiar cele de mai sus) urmând o coregrafie ironic-duios subliniată de muzica de fundal ce apoi acompaniază ultimele cadre ale filmului, în care camera se îndepărtează blând de insulă, pentru a se izola pe marea tulburată de valuri mari.

Bergmál / Echo râde, plânge, cântă și dansează. Pare o colecție de fragmente, e, în fapt, un ciob unitar din ce va să zică o țară și oamenii ei in a moment in time.

Notă: Bergmál / Echo se poate vedea și pe TIFF unlimited până pe 16 august 2020, cu abonament sau bilet individual.

Descarcă broşura şi programul TIFF 2020 aici.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus