august 2020
Festivalul TIFF 2020
La TIFF 2011, Rúnar Rúnarsson a primit premiul pentru regie al secţiunii competitive, pentru Eldfjall / Volcano. În 2016, a urmat un nou film, şi un nou premiu: Premiul Special al Juriului pentru Þrestir / Vrăbii / Sparrows. La nouă ani de la primul film şi patru de la al doilea, islandezul a revenit la Cluj, pentru a prezenta al treilea film de lungmetraj din carieră, de data asta în secţiunea Fără Limită. E vorna de Echo / Ecou, proiectat în chiar seara de deschidere (31 iulie 2020) a celui mai neobişnuit dintre cele 19 TIFF-uri istorice.

E final de iulie 2020, 9 şi jumătate seara. Amurgul unei zile călduroase, în plin sezon de mare, de munte, de departe de marele oraş. În 11 spaţii deschise din oraşul-răsfăţ al Transilvaniei, zeci ori, după caz, sute de oameni (nu mai mult de 500, voluntari included) au grijă să îşi comute telefoanele pe silenţios înainte ca proiecţiile să înceapă.

Silit de pandemie să îşi închidă cinematografele, Casa de Cultură şi toate spaţiile de întâlnire cu patru pereţi şi un tavan, Clujul oferă TIFF-ului (decalat cu 2 luni faţă de calendaru-i obişnuit) pieţele, parcurile, curţile muzeelor, bisericilor şi universităţilor, terenurile de sport ale liceelor. Traficul de pe străzile centrale se răreşte treptat. Singure sirenele salvărilor amintesc de vremurile pe care le trăim.

Bergmál / Echo începe aproape de miezul nopţii, pe terenul de baschet al Liceului teoretic Apáczai Csere János. Undeva în stânga ecranului se profilează turnul masiv al Bisericii Reformate-Calvine de pe Kogălniceanu. Pe ecran, primele imagini sunt cu zăpadă. În aerul Clujului, temperatura e semnificativ scăzută în raport cu cele 30 de grade ale zilei. De-a lungul proiecţiei, hanoracele şi şalurile fac toţi banii.

De-a lungul anilor, cinema-ul islandez a intrat în meniul şarmant al TIFF-ului. Alex Leo Şerban spunea cândva că e o senzaţie formidabilă să vezi oameni făcând coadă în centrul Clujului ca să intre la un film islandez. Bergmál / Echo păstrează tradiţia şi confirmă o senzaţie bizară: oricât ar părea de improbabil, Islanda şi România au multe, teribil de multe în comun. Ori poate că asemănările nu sunt neapărat între cele două ţări, cât între toate spaţiile ce împărtăşesc un număr de valori şi instituţii comune în aceste timpuri ce aduc împreună / fac să semene / uniformizează problemele, joburile, angoasele, bucuriile, polemicile, sursele umorului, formele depresiei, arhitectura emoţională a familiilor, aspiraţiile individuale.


56 de cadre fixe spun 56 de nano-poveşti (o medie de 1 minut şi 25 de secunde pe istorioară) în care sunt implicate peste 100 de personaje. Din preajma Crăciunului până dincolo de Revelion, perspectiva fixă a camerei priveşte în apartamente, săli de sport, biserici, case, magazine, azile, centre de asistenţă socială, pe străzi, pe mări, pe dealuri, în munţi, în păduri, în cimitire, în spitale.

Bergmál / Echo vorbeşte despre naşteri şi morţi, despre cupluri divorţate şi familii în formulă completă, despre copii cu părinţi şi copii cu părinte, despre adulţi singuri şi bătrâni vizitaţi de nepoţi, despre localnici şi expaţi, despre blocuri care se construiesc şi case care sunt arse, despre bărbaţi singuri îşi încălzesc la microunde cina de Crăciun semipreparată şi bărbaţi care se ascund de neveste în garaj pentru a-şi găti cina tradiţională de Crăciun, mustind de mirosuri şi zemuri greu digerabile, despre certuri în familie pornind de la politichia la zi la certuri în familie pornind de la forma şi numărul brazilor de Crăciun.

Nu lipsesc din peisaj Radio Reykjavík, certurile în trafic, mesajul de Anul Nou al premierului Islandei, patronii care îşi plătesc mizerabil angajaţii, din care o parte vin din Polonia, de unde vin şi casele prefabricate, gata să le înlocuiască, ieftin si prompt, pe cele construite cu multe decenii în urmă, a căror refacere ar fi prea scumpă pentru micul investitor în căutare de profit rapid.

E plin de artificii şi pocnitori în noaptea de Anul Nou, după cum e rost de brazi aruncaţi pe terenuri virane în siajul Sărbătorilor. În ultima noapte din ultima zi înainte de expirare, mâncarea ajunge în tomberoane, aruncată de angajaţi tăcuţi şi plictisiţi, unul dintre numeroasele joburi repetitiv-dezumanizante pe care Rúnarsson le evocă de-a lungul filmului. Un alt amploaiat aşază cu meticulozitate marginile pânzei albe ce capitonează coşciugul unui copil. Venirea zorilor aduce cu sine desantul tăcut al gunoierilor ce golesc tomberoane (poate chiar cele de mai sus) urmând o coregrafie ironic-duios subliniată de muzica de fundal ce apoi acompaniază ultimele cadre ale filmului, în care camera se îndepărtează blând de insulă, pentru a se izola pe marea tulburată de valuri mari.

Bergmál / Echo râde, plânge, cântă şi dansează. Pare o colecţie de fragmente, e, în fapt, un ciob unitar din ce va să zică o ţară şi oamenii ei in a moment in time.

Notă: Bergmál / Echo se poate vedea şi pe TIFF unlimited până pe 16 august 2020, cu abonament sau bilet individual.

Descarcă broşura şi programul TIFF 2020 aici.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus