august 2020
Festivalul TIFF 2020
Truismul "Fetele cuminţi preferă tipii răi" e învechit, dar filmul Instinct regizat de olandeza Halina Jeijn (căreia îi aparţine şi ideea poveştii din scenariu) reconfirmă faptul că natura umană se adaptează, uneori forţat, contextelor sociale şi ideologice, dar că la nivel fundamental nu se schimbă.

Nicoline (interpretată de Carice van Houten) primeşte un post de terapeut într-un centru de detenţie şi reeducare unde îi este repartizat cazul lui Idris (Marwan Kenzari), închis pentru delicte sexuale violente şi aflat la un pas de eliberare. Deşi colegii Nicolinei consideră în unanimitate că eforturile de a coopera şi de a se purta exemplar ale lui Idris sunt autentice şi că acesta nu mai reprezintă un pericol social, instinctul terapeutei o avertizează că atitudinea acestuia maschează abilităţi manipulatorii şi o lipsă totală de empatie. Acelaşi instinct, însă, funcţionează dual şi, în pofida unei conduite profesionale stricte şi a rezistenţei opuse faţă de reacţiile tot mai persuasiv-intimidante ale lui Idris, Nicolina simte faţă de acesta o atracţie irepresibilă care ameninţă să îi compromită statutul profesional, dar şi integritatea umană.


Faptul că Nicolina dezvoltă un interes la limita obsesiei faţă de Idris nu are nimic surprinzător. Filmul ne prezintă câteva instantanee din viaţa personală a Nicolinei în care singura persoană apropiată e mama ei, iar relaţia dintre cele două poate servi pasionaţilor de psihanaliză multe delicii freudiene. Un singur moment pasional pare a evacua singurătatea din viaţa terapeutei, într-o scenă în care i se oferă pătimaş unui coleg de muncă. Reacţiile ei obediente, frizând masochismul, îi subliniază insecurităţile, frustrările şi, nu în ultimul rând, confuzia, pe care partenerul ei le remarcă.


Dacă situaţiile propriu-zise nu adaugă neapărat ceva nou temei pe care o explorează, personajele se disting prin reacţiile lor, cu precădere prin cele mărunte care nuanţează momentele şi le sondează cu subtilitate universul interior. Deşi oferă toate premisele pentru o desfăşurare orgiastică şi exces lubric, filmul se remarcă mai mult prin ceea ce reţine decât prin ceea ce afişează. Numeroasele (şi, direct proporţional, intensele) tatonări dintre Nicolina şi Idris, cedările şi retractările femeii, în balans cu asalturile virile şi agresivitatea refulată ale lui Idris conţin mai mult mister şi comunică mai multe decât ar fi făcut-o eventuale descătuşări senzuale sau violente. Pericolul e mereu prefigurat, omniprezent, dar întârzie să se materializeze şi ţine spectatorul într-o expectativă tensionată în care se întreabă dacă următoarea mişcare va produce un climax sau dacă jocul aparenţelor va fi curmat în mod neaşteptat.

O altă surpriză pe care o produce filmul e legată de abordarea abuzului masculin şi de investigarea statutului de victimă a femeii. Deşi tema oferă o comoară de posibilităţi de disecare a feminismului şi a negocierii consensului între seducător şi potenţiala victimă, perspectiva Halinei Jeijn nu incriminează în mod explicit poziţia masculină. Dacă Idris e perceput din capul locului ca fiind un maniac irecuperabil şi manipulator - lucru acceptat ca atare şi asumat de Nicolina -, terapeuta lui deţine toate datele de a-l citi corect şi de a păstra o distanţă sigură. Faptul că ea îi cedează treptat, capitulând în faţa instinctelor primare, nu o absolvă de consecinţe şi de responsabilităţi. La acelaşi nivel primar, Idris suplineşte toate lipsurile Nicolinei: e aventuros, sigur pe sine, hotărât, perseverent, iar magnetismul pe care îl emană izvorăşte în bună măsură din aplecarea către risc şi durere. La polul opus, Nicolina e vulnerabilă, nesigură, dar are un trai sigur din punct de vedere social şi financiar, e ezitantă, pătimaşă şi neîmplinită. Cei doi sunt compatibili prin extreme şi diferenţa fundamentală constă în faptul că, la Idris, raţiunea lucrează în folosul instinctului, pe când Nicolina încearcă zadarnic să îşi folosească raţiunea pentru a o ţine departe de un instinct care ameninţă să se dezlănţuie.

Instinct e un film al cuplului (antagonic sub aspect moral şi complementar din punct de vedere senzual) Nicolina-Idris şi explorează până la capăt consecinţele legăturii dintre cei doi. Deşi nu impresionează din punct de vedere tehnic, iar regia e discretă prin excelenţă, producţia regizată de Halina Jeijn reuşeşte să fascineze fără să oripileze, arată cât e necesar, pe principiul less is more, şi refuză să speculeze trenduri politically correct de moment ca să evoce caracterul tiranic şi monstruos al unui personaj masculin intrinsec degenerat în raport cu o candoare feminină vulnerabilă şi supusă capriciilor despotice ale celui dintâi. Personajele sunt fireşti, umane, interpretate cu atenţie şi cu talent, iar rezultatele la care conduc propriile decizii sunt juste şi imparţiale. Atrăgătoarea Nicolina e integră şi onestă, iar Idris e, în esenţa lui, o bestie avidă de atenţie, dar, spre deosebire de varianta Disney, în care antagonistul nutreşte o expiere, Instinct nu oferă posibilitatea unei salvări. Idris încearcă în mod constant să o convingă pe Nicolina că are nevoie de iubirea ei, dar nu oferă garanţii că acest lucru îi va schimba caracterul şi îl va aduce pe calea cea bună.

Probabil că cea mai puţin reconfortantă concluzie pe care filmul ne va obliga să o tragem este că, într-o oarecare măsură, cu toţii avem ceva în comun cu cele două personaje centrale şi că, prin natura noastră imperfectă, ne situăm în permanenţă şi alternativ de partea întunecată sau luminoasă a instinctelor noastre umane.

Descarcă broşura şi programul TIFF 2020 aici..

0 comentarii

În programul cultural

Online, click aici
07.08 pînă pe 16 august
08.08 pînă pe 16 august
09.08 pînă pe 16 august
10.08 pînă pe 16 august
11.08 pînă pe 16 august
12.08 pînă pe 16 august
13.08 pînă pe 16 august

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus