Sunt câteva momente în viaţa mea în care mi-ar plăcea să mă întorc, fie pentru că au fost de o frumuseţe atât de intensă, încât sunt tentată, greşit, ştiu, să le compar cu ceea este în prezent, fie pentru că atunci când s-au întâmplat, le-am lăsat să alunece fără să le trăiesc pe deplin. Aş putea alege un an, o zi, o oră chiar, şi aş putea parcurge paşii de atunci, replicile, gesturile, ca într-un spectacol de teatru. Realitatea este aceea pe care noi o înzestrăm cu viaţă. Cred că este o plăcere vinovată a tuturor să cadă în astfel de exerciţii mentale. La astfel de lucruri mă gândeam aseară, când Victor ne-a purtat cu el în 1974, într-o cafenea din Lille, unde a cunoscut-o pe Marianne, iubirea vieţii lui. O călătorie iniţiatică nu numai pentru ei, personaje în filmul La Belle Époque al lui Nicolas Bedos, ci şi pentru noi, spectatorii.
Dar până să ajung să îl cunosc pe Victor, acest aparent anti-erou, interpretat cu emoţie şi umor de Daniel Auteuil, şi să alunec în a sa belle époque, a trebuit să accept să joc în scene pe care altă dată le vedeam în filmele SF. Doar că acum le trăim în realitatea noastră şi filmele acelea SF ar trebui încadrate în categoria realismului. Nu este o perioadă prea bună pentru visare, realitatea nu îţi permite acum să cazi în reverii. Aşa că nu-mi imaginam aseară (31 iulie 2020), când mă echipam ca pentru o călătorie pe Marte pentru a ajunge pe planeta TIFF, că o să am parte cu adevărat de o transfigurare atât de poetică a realităţii. Orice părea înainte uşor acum devine o aventură, un risc. Cursa Bucureşti-Cluj cu avionul durează 45 de minute, dar, în realitatea subiectivă, ţine câteva ore, clipe nesfârşite în care te concentrezi pe ritmul inspiraţie-expiraţie. Lumea devine minusculă, se comprimă în acele orificii din masca N95, însoţitorii de zbor îţi par şi ei dintr-un film suprarealist. Nu trebuie să uiţi să respiri într-un ritm constant, altfel, senzaţia de panică se instalează şi ai senzaţia - falsă, aşa cum mi se spusese - că te sufoci. Este bună o astfel de experienţă - altfel îi priveşti pe medicii care trebuie să poarte opt ore pe zi această mască, iar masca chirurgicală ţi se pare apoi că are lejeritatea unui fulg.
Libertatea capătă valenţe noi, nebănuite. Nu doar fericirea stă în lucruri mici, dar şi libertatea. Poate că lucrul acesta trebuie să îl ţinem minte când vom reveni la normal - orice ar însemna asta. Pentru mine, a merge la TIFF a reprezentat în fiecare an o experienţă pe care, sper eu, am apreciat-o mereu la maximum. Nu degeaba i se spune "planeta TIFF" - trăieşti mai multe vieţi, mai multe epoci, o zi condensează ritmul unei luni obişnuite. În 202 cu atât mai mult TIFF, reconfigurat pentru a se adapta noilor condiţii, încercând, în acelaşi timp, să îşi păstreze specificul, devine o experienţă specială. Recunosc că m-am temut puţin că nu o să mai recunosc atmosfera aceea electrizantă, definitorie pentru festival, dar, cum am ajuns în oraş, în piaţa Unirii, am simţit energia şi efervescenţa marca TIFF. Da, se poate, chiar şi cu măsurile de distanţare şi cu purtatul măştii. "Respectaţi distanţarea fizică" era scris pe gardurile care împrejmuiau spaţiul de proiecţie din piaţa Unirii. E prima oară, în aceste luni, când nu văd scris "distanţare socială"...
În contextul de acum, nu cred că putea fi ales un film mai bun pentru deschidere - La Belle Époque te obligă, în cel mai bun sens al cuvântului, să ieşi din tine, să uiţi de cifre, de statistici, şi, în acelaşi timp, să reconsideri prezentul, să îl apreciezi, să îi mai acorzi o şansă. Deşi, la un prim nivel, este un film despre nostalgia trecutului, în care eşti tentat să cazi pentru că prezentul pare disfuncţional, un cadru în care nu mai recunoşti nimic din ceea ce te entuziasma, La Belle Époque îţi arată frumuseţea momentului actual. Singura belle époque este clipa. Blocarea într-un moment al trecutului nu face decât să fure infinitele posibilităţi ale momentului.
Victor, pe vremuri un ilustrator de succes, acceptă cadoul pe care un scenarist, pe care în copilărie îl ajutase să îşi urmeze pasiunea, i-l oferă, acela de a-i reconstrui, pe un platou de filmare, cadrul exact din 1974, cea mai frumoasă seară din viaţa lui. Ca în Truman Show, toţi sunt actori angajaţi, care spun exact replicile din seara aceea. Numai că realitatea şi ficţiunea ajung să se intersecteze neaşteptat, nu mai ştii dacă viaţa este vis sau visul este viaţă. În perfecţiunea trecutului încep să se întrevadă fisuri, actorii improvizează când uită textul exact, iar Victor nu mai ştie dacă ceea ce îl fascinează cu adevărat este trecutul său ori acel moment plin de viaţă din prezent. Victor şi Marianne (Fanny Ardant) din prezent au ajuns să fie doi străini şi atunci pare că doar imersiunea în trecut mai are sens. Surpriza fericită este că trecutul acesta în care Victor se aruncă disperat nu îl ţine captiv, ci îi conferă scânteia de care avea nevoie. Alături de Victor, sunt şi alte personaje care plătesc pentru a primi această iluzie a retrăirii unui moment din trecut. Şi mi-am dat seama cât de tristă este această fantezie. Nişte marionete care se lasă de bunăvoie pe mâna unui păpuşar - scenaristul - pentru a le face să se mişte ca nişte figurine pe care le acţionezi cu o cheiţă. Visul clasic al călătoriei în trecut se dovedeşte a fi un coşmar.
Pentru prima zi de TIFF 2020, cred că am învăţat sau mi-am reamintit ceva extrem de important - că atracţia pe care o exercită trecutul este ca un cântec de sirenă. Extrem de atrăgător, nu îi poţi rezista, dar nu face decât să te încremenească, să te transforme într-un prizonier al propriei vieţi. Şi dacă totuşi vrei să călătoreşti în trecut, să o faci doar dacă te ajută să îţi recapeţi imboldul de care aveai nevoie pentru a construi mai departe. Aşadar, caro diario, îmi propun să nu uit o replică din film, oricât de greu sau de neprietenos poate să pară prezentul: "Fii curios! Lasă-te inspirat permanent!".
Descarcă broşura şi programul TIFF 2020 aici.