Scena de deschidere a lui De Patrick ni-l înfăţişează pe eroul principal (38 de ani, taciturn, breton, privire fix-inexpresivă, burtă respectabilă) plutind gol pe spate, pe apele unui lac plasat într-o zonă montană intens împădurită. Patrick (interpretat remarcabil de Kevin Janssens) este unicul fiu al unui cuplu ce are în proprietate şi administrează un camping pentru nudişti, frecventat în fiecare vară de cam aceleaşi cupluri, ajunse acum în pragul vârstei a treia.
În câteva minute, spectatorii se acomodează cu bizareria unui film jucat, în cea mai mare parte, de actori goi, în timp ce Patrick are parte de un dublu-şoc: tatăl său moare şi colecţia sa de şapte ciocane e descompletată prin misterioasa dispariţie a ciocanului de dimensiuni medii (nici prea mare, nici prea mic). Urmează ceea ce am putea numi o investigaţie cu iz de policier pentru descoperirea ciocanului sau lungul drum al unei mult-întârziate maturizări pentru tomnatecul adolescent ce pare a trăi doar pentru a crea, în atelierul său ferit de lume, remarcabile piese de mobilier de nimeni admirate.
Comunitatea de chiriaşi de cursă lungă ai nudi-camping-ului îşi dezvăluie, treptat, secretele şi păcatele. Pe alocuri, scenariul, scris Tim Mielants împreună cu Benjamin Sprengers are alura unei parabole cu iz creştin, povestind despre căderea unei lumi dezgolite, lipsită de copii (deci, de urmaşi), roasă de meschine dorinţe, măcinată de ipocrizie şi minciună. Patrick cel lipsit de însuşiri şi dorinţe face figură de Christ pogorât din altă lume, subiect de ironii, miştouri şi batjocură pentru pământenii prea-căzuţi dintr-un Rai ce exista, pesemne, cândva în cadrul natural cvasi-idilic din De Patrick, dar care acum a ajuns să găzduiască o colectivitate parcă desprinsă din Polul opus al valorilor morale.
E nevoie de apariţia ei, a lui Nathalie (interpretată de actriţa olandeză Hannah Hoekstra), pentru ca singurătatea lui să ajungă la un liman şi colecţia-i de ciocane la coşul de gunoi. Capul lui, culcat în poalele ei, duce cu gândul, o dată în plus, la recuzita vizuală a creştinismului. Ori poate semnalizează noul refugiu găsit de eroul care a depăşit, poate, pragul de maturizare ce i-a fost pus în cale de moartea tatălui, de absenţa cvasi-totală a mamei şi de responsabilităţile de patron şi administrator de camping pe care a trebuit să şi le asume pe cale de consecinţă, pentru a refuza apoi, din nou, preluarea integrală a vieţii în propriile mâini, predându-se noii sale stăpâne.
În ambele posibile versiuni de interpretare, finalul trage în jos, prin aura sa de poveste cu pilde şi morală, restul peliculei, ce avea premise pentru o dezvoltare semnificativ mai non-convenţională. Dând la o parte excrescenţele numite camping de nudişti şi goana după ciocan, De Patrick se dezvăluie a fi, până la urmă, un film mai degrabă cuminte, Mielants neasumându-şi riscul de a pătrunde mai adânc în pădurile misterioase în care se ascund, de regulă, goliciunile / vulnerabilităţile sufletului omenesc.
Descarcă broşura şi programul TIFF 2020 aici.