august 2020
Festivalul TIFF 2020
Într-adevăr putem numi această cea de-a 19-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, ca fiind una cu adevărat specială, nu numai din cauza contextului nefericit al pandemiei, în care cu toţii suntem prinşi, ci şi datorită unei conexiuni mult mai apropiate cu natura, cu spaţiile deschise ale oraşului Cluj-Napoca şi mai ales cu tot ceea ce înseamnă grijă, responsabilitate şi respect, atât faţă de noi înşine, cât şi faţă de ceilalţi, în tot ceea ce înseamnă măsuri de siguranţă şi distanţare fizică. Este o nouă atmosferă de festival, una care ne determină să apreciem şi mai mult fiecare infimă bucurie a vieţii şi fiecare chip acoperit cu mască pe care îl zărim în întunericul nopţii, absorbit de imaginile de pe ecranele în aer liber.


Complexitatea naturii umane nu a încetat să ne surprindă niciodată. Suntem atât de asemănători şi în acelaşi timp, atât de diferiţi. Suntem întrupaţi / încorporaţi în propria noastră existenţă, o sumă a propriilor noastre trăiri şi experienţe, de care suntem sau nu conştienţi, un puzzle de bucurii, suferinţe, reprimări şi acţiuni, care ne fac ceea ce suntem. Cu toate acestea, moştenirea Creştin-Iudaică şi platoniciană a căutat să privilegieze sufletul în detrimentul corpului. Însă nu este şi cazul lui Tim Mielants, regizorul celui de-al treilea sezon al bine-cunoscutului serial cu gangsteri, Peaky Blinders, care în primul său lungmetraj De Patrick / Patrick sfidează această moştenire culturală, printr-o abordare fluidă şi stratificată a ideii de om, printr-o scoatere în prim plan a corpului / corporalităţii-ceea ce ne face să vedem natura umană ca fiind o întrupare a minţii şi o situare în-minte, a corpului. Însă dincolo de inocenţa ştiinţifică a noţiunii de corp, suntem modelaţi mai degrabă de încărcătura culturală şi estetică a ideii acestuia-unde pielea, această haină indispensabilă a noastră care susţine viaţa, este injectată de semnificaţia simbolică a obscenului, în nuditate-care reprezintă expunerea corpului în întreaga sa vulnerabilitate. Şi, da, tocmai această nuditate este aceea care pluteşte la nivel vizual în filmul lui Mielants. Cu toate acestea, punerea în scenă, îndrăzneaţă din punct de vedere vizual dar deloc obscenă ca scop, a filmului, ne face să devenim conştienţi, încă din primele secvenţe, nu numai de propriul nostru corp ci şi de ceea ce înseamnă să fii un corp, aspect care ţine atât de context cât şi de relaţiile inter-umane, istoricul nostru personal sau cultural. Întreaga reticenţă faţă de nuditate, pe care o putem experimenta încă din primele secvenţe, este deconstruită într-un mod non-agresiv şi firesc de către Mielants, fără să transforme totuşi, această stare naturală a corpului, în adevăratul scop al filmului.

De Patrick / Patrick este prezentat ca o dramă existenţială, în care notele de umor se transformă într-o retorică a refulării inconştiente a durerii. Ce facem pentru a şterge durerea? În ce şi unde ne refugiem pentru a o diminua? O acceptăm sau pur şi simplu căutăm noi motive sau mici pierderi pentru a compensa suferinţa? Sunt doar câteva întrebări care ni se pot strecura în minte în timpul filmului. Patrick, personajul principal din film, un tip destul de introvertit şi fad, la prima vedere, este fiul unor proprietari de camping pentru nudişti, situat în inima unei zone împădurite din Belgia. Dincolo de activităţile zilnice de mentenanţă a campingului, acesta îşi dedică timpul construirii unor diferite obiecte de mobilier. Această pasiune creează o legătură specială între el şi uneltele sale, îndeosebi cu un anumit ciocan, parte dintr-o colecţie de ciocane similare, a cărui dispariţie misterioasă devine laitmotivul existenţei sale, în ciuda morţii subite a tatălui său. Însă dincolo de ataşamentul ciudat al lui Patrick faţă de acest ciocan-care se transformă treptat într-o obsesie fetişistă faţă de acest obiect cu conotaţii falice - Mielants ne revelează vulnerabilitatea naturii umane, incapacitatea şi refuzul ei de a se confrunta cu realitatea, în cazul lui Patrick, aceea a maturizării sale. De fapt, această luptă sisifică a lui Patrick pentru găsirea ciocanului, care mobilizează oarecum şi întreaga comunitate, simbolizează o căutare a acestuia în regăsirea sinelui. Refuzul tacit de a conştientiza durerea pierderii tatălui, este transmutat într-un mod inconştient pe pierderea / căutarea ciocanului. Apariţia unor noi sub-ploturi în paralel cu povestea principală, precum dispariţia unei sume de bani şi o posibilă crimă, deturnează întreaga metaforă a ciocanului în direcţia unei lumi dezvrăjite de tihna şi serenitatea oferite de această lume edenică, în care fiecare se percepe pe sine ca un corp printre alte corpuri, fără a fi muşcat de pudoarea şi normativitatea ascunderii corpului sub veşminte.

Descarcă broşura şi programul TIFF 2020 aici..

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus