Čovek nije tica / Omul nu e pasăre - un film din TIFF-ul nocturn al anului 2020

Ameninţat de virusul năprasnic, împins din florar în gustar, TIFF-ul clujean 2020 şi-a arătat până la urmă roadele, timid, dar nu timorat, în grădinile cultivatorilor de tradiţie valoroasă în arta filmului. TIFF-19 nu are nimic în comun cu temutul COVID-19 decât, poate, incidenţa temporală a celor două, prilejuind producerea proiecţiilor sub protecţie controlată, responsabilă, abilitate pusă onorant în practică de organizatori. Se ştie că ardelenii sunt încăpăţânaţi şi nu cedează cu una cu două, aşa că au făcut pe dracu' în patru pentru ca legătura cu ediţiile precedente să nu sucombe lamentabil într-un fâs de regrete, neîmpliniri şi explicaţii virusologice. Întocmai cum, bunăoară, managerul Teatrului Aureliu Manea din Turda, actorul Cătălin Grigoraş, a găsit soluţii pentru a organiza în afara sălii, la lumina zilei, a IV-a ediţie a festivalului turdean în iunie-iulie 2020, Tudor Giurgiu a scos (forţat) festivalul din săli, dar a întâmpinat greutăţi în programarea proiecţiilor outside, posibile numai după lăsarea întunericului. Aşa încât gama vizionărilor s-a redus drastic. În ciuda spaţiilor găsite, multe, drăguţe, cochete, nu s-au putut programa decât două sau cel mult trei proiecţii în fiecare astfel de spaţiu amenajat cu ecran, începând de la ora 21,30 până târziu în noapte. Iată de ce ediţia cu numărul 19 va rămâne în amintirea cinefililor ca "TIFF-ul nocturn".

Multe din spaţiile alese au fost surprinzătoare chiar pentru clujeni vechi. Unul dintre cele nu foarte surprinzătoare a fost curtea interioară a Universităţii "Babeş- Bolyai" unde s-a proiectat în prima zi de festival (31 iulie 2020) filmul lui Dusan Makavejev din 1965 Čovek nije tica / Man Is Not a Bird / Omul nu e pasăre. Retrospectivă bine venită, apreciată, necesară pentru cunoaşterea unei figuri importante din istoria filmului iugoslav.


Şi am intrat brusc în atmosfera muncitorească specifică filmelor din spaţiul est-european (iugoslav, unguresc, cehesc, polonez) unde popoarele înfrăţite (mai corect spus subjugate Moscovei), din spatele cortinei de fier, construiau himera comunismului biruitor. Dar regizorul valoros al Iugoslaviei din acel timp, Dusan Makavejev, prezent în festival la secţiunea 3x3, face un pas lateral curajos din tratarea temelor rigide ale epocii, impuse de propaganda de partid unic (şi la ei) şi înfăţişează realist scene mustind de viaţă autentică dintr-un orăşel minier, modelând, îmbinând cu dibăcie simbolul, relatarea obiectivă a camerei, foarte aproape de componenta ciné-verité în scenele de masă.

Inginerul Jan Rudinski, interpretat de Janez Vrhovec, lăudat şi medaliat în final pentru lucrarea de instalare a unor utilaje grele, leagă scenele în clocot realist, năvalnic revărsate peste spectatori (puţini la număr, totuşi, pentru un regizor aşa de mare). Mai vârstnicul inginer, venit din altă localitate în interes de serviciu, locuieşte cu chirie în apartamentul unei familii a cărei fiică, Raika (o coafeză), interpretată de Milena Dravic, îi face ochi dulci până ce protagoniştii ajung să facă amor. Idila lor se destramă însă repede din cauza instabilităţii sentimentale a fetei. Personajele sunt bine conturate ca arhetipuri umane: bărbat serios, dar rigid, fată sturlubatică. Însă legătura lor amoroasă prilejuieşte o panoramare a mediului sordid în care îşi duce existenţa un grup social marginal, dependent de salariu şi de nevoia socializării. Oamenii se iau la bătaie din orice, sunt acoperiţi de mizerie, organele de partid controlează şi ţin în frâu pe virtualii răzvrătiţi. Sunt oameni abrutizaţi de muncă, robiţi muncii, schimonosiţi. Printre distracţii sunt băutura, adulterul şi, uneori, spectacolul de hipnoză. În circul aproape fellinian pus în ecuaţie relevantă se insinuează simbolul. Hipnotistul cu voce sonoră îi pune pe cei hipnotizaţi să zboare ca păsările spre amuzamentul general al spectatorilor din sala de spectacol. Ironia e dureroasă pentru masa de oameni care nu se poate sălta din condiţia ei mizeră, fără perspectivă. Peste această pastă gri de oameni şi maşini, de locuinţe modeste, de noroaie de şantier, tarabe de piaţă, pastă filmată ca materialitate degradantă, comună, uniformizatoare, se insinueză ideea batjocorită de zbor, de libertate. Nu. Omul nu e o pasăre, zice, cu un rictus în colţul gurii, regizorul.

Atmosfera din filmele noastre despre şantier şi munca în uzină din anii `60 -`70 e prezentă pe tot parcursul filmului lui Dusan Makavejev. Copie la indigo. Regizorul practică dezinhibarea de tabuuri sociale atât de stricte în acei ani, insistă asupra unor scene violente. Filmările sunt de o viguroasă expresivitate a imaginii, dau forţă conţinutului conflictual precum femeile care se luptă pentru o rochie prin piaţa de alimente. Luptă ilară între soţia înşelată şi amantă. Planurile narative se intersectează cu dorinţă vădită de a diversifica firul idilei dintre inginerul bătrâior şi tânăra coafeză, dând impresia unui amalgam bine controlat. Muzica folosită are şi ea un rol de amestec ambiental cu substrat solemn-ironic: pe de o parte Internaţionala, pe de altă parte Simfonia a IX a lui Beethoven. Orchestra şi corul sunt aduse în hala uzinei pentru "culturalizarea maselor" la festivitatea medalierii inginerului. Un minunat amalgam estetic, tematic şi etic din care lumea anilor `60 ai secolului trecut din Iugoslavia lui Tito nu putea ieşi.