august 2020
Festivalul TIFF 2020
La început a fost scurtmetrajul. Nominalizat la Oscar 2019. Apoi a fost lungmetrajul. Pentru care actriţa din rolul principal, Marta Nieto, a primit premiul pentru interpretare al secţiunii Orizontti la Veneţia 2019. Madre este al 5-lea lungmetraj al spaniolului Rodrigo Sorogoyen. Cu al doilea său titlu, Stockholm, co-regizat alături de Borja Soler, Sorogoyen a câştigat competiţia la TIFF 2014.


Lungmetrajul Madre, proiectat în a treia seară de TIFF 2020 (2 august 2020) în buza pădurii Hoia, sub un cer cu lună plină care dă oarece greutate legendelor conform căruia locul e vizitat de spiriduşi, începe cu scurtmetrajul. O secvenţă continuă de 16 minute, în care camera excelentului Alejandro de Pablo baletează prin apartamentul citadin în care Elena (Marta Nieto) şi mama acesteia află, telefonic, că Iván, fiul de şase ani al Elenei, a fost lăsat singur pe o plajă aproape pustie de tatăl său, Ramón (de care Elena divorţase), cu care se afla în vacanţă undeva la graniţa dintre Spania şi Franţa.

10 ani mai târziu, începe continuarea scurtmetrajului. În Vieux-Boucau-les-Bains, o mică localitate de nici 2.000 de locuitori de pe Côte d'Argent, vizitată vara de câteva zeci de mii de turişti care aleg să surfeze pe apele mai mereu nervoase ale Atlanticului sau să se bucure de plajele sale enorme şi, cel mai adesea, vântoase. Ori poate preferă o plimbare prin pădurile tărâmurilor gascone, aflate şi în ele în proximitate.


Unul dintre barurile de pe plajă este condus de Elena, care s-a refugiat în Vieux-Boucau-les-Bains în urma dispariţiei, niciodată elucidate, a fiului său. Deducem că plaja de pe care acesta i-a telefonat cu un deceniu în urmă e chiar plaja pe care o vede prin ferestrele barului. Plaja pe care acum, în prezentul lungmetrajului nostru, îl zăreşte pe Jean (Jules Porier), un puşti care pare că seamănă cu Iván şi care are cam vârsta pe care ar fi trebuit să o aibă acesta.

Dar nu, Jean nu e Iván. Şi Elena ştie asta. Dar asta nu o împiedică sa meargă mai departe şi să îl cunoască pe Jean. Mai ales că Jean e vizibil încântat de atenţia pe care i-o acordă frumoasa ciudată cu peste 20 de ani mai mare ca el. Între cei doi se dezvoltă o relaţie. Ce fel de relaţie e greu şi relativ inutil de spus. Să spunem că le place să petreacă timp împreună. Spre uimirea (iniţial), enervarea (treptat) şi furia (într-un final) celor din jur.

Scenariul, scris de Sorogoyen împreună cu Isabel Peña, tradiţionala sa colaboratoare atât pe marele, cât şi pe TV-ul ecran, are marele merit de a nu produce, până aproape de final, explicaţii ale acestei apropieri. Mai mult, spectatorul e invitat să le fie complice celor doi, împotriva raţiunii şi plauzibilelor explicaţii de natură psihologică pe care aceasta le-ar putea livra. Da, Elena e clar că nu a depăşit tragedia pierderii fiului, da, e clar că atracţia ei faţă de adolescentul cu păr cârlionţat e posibil să facă rău tuturor, în primul rând lui Jean, care e clar că dezvoltă o pasiune mai mult decât amicală pentru ea. Aşa, şi?

Sorogoyen impune filmului un ritm lent, presărat cu puţine cuvinte relevante, în care suntem mai degrabă invitaţi să ne lăsăm pe mâna imaginii, cu care face adevărate exerciţii de măiestrie. De pildă, o parte din film ne este livrat prin contraplonjeu, tehnică ce foloseşte perspectiva în trei puncte, transformând orizontul într-un punct nu doar înainte, dar şi la stânga şi la dreapta. Senzaţia pe care o transmite procedeul e aceea de claustrofobie, de personaj închis în sine, fără şanse de evadare, care priveşte cu foame şi speranţă (în regăsirea fiului) în toate direcţiile, fără a fi capabil(ă) / fără a-şi dori să părăsească această stare de blocare totală a lumii din jur.

Elena e o citadelă sfărâmată pe interior şi inexpugnabilă din exterior. Deşi are o izbucnire de atroce răutate la adresa lui Ramón (într-un cadru antologic, turnat într-o terasă ultra-umbroasă, intens populată, ce reuşeşte, în ciuda lipsei de lumină şi a distanţei, să scoată cumva miraculos în evidenţă strălucirea metalic-malefică a ochilor eroinei în clipa când află că ex-ul e din nou tată) şi multe episoade de respingere la adresa actualului iubit, Joseba (Alex Brendemühl), adevăratul duşman al Elenei pare a fi oceanul, cel pe malul căruia se afla dispărutul Iván, cel pe care îl priveşte şi pe marginea căruia se plimbă fără obosire an după an după an după an.

Tonul elegiac, mixat cu neaşteptate puseuri de disco-viaţă stârnite în Elena de relaţia cu Jean, e înlocuit, spre final, cu o aglomerare de fapte oarecum neprevăzute şi destul de puţin probabile. Cumva, relaţia-cheie, Elena-Jean, e salvată într-un mod misterios.

După cum, deşi nesusţinut până la capăt de datele biografice ale personajelor, misterios apare şi gândul conform căruia mare parte din lungmetraj e doar un coşmar al Elenei, că realitatea ce a urmat scurtmetrajului stă exact pe dos, că mama şi-a găsit copilul viu şi nevătămat în urmă cu 10 ani, chiar acolo, în pădurea în care o duce acum Jean, că uluitoarea greşeală a lui Ramón nu a fost iertată după o cumplită penitenţă de un deceniu, ci chiar atunci, în zilele şi epoca scurtmetrajului.

Descarcă broşura şi programul TIFF 2020 aici..

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus