Filmul lui Matthew Rankin ne introduce ex abrupto într-un coşmar structurat ca satiră politică împărţită, cu ironie metodică, pe capitole. Un virtual coşmar trăit de Mackenzie King însuşi prin 1899, ne sugerează regizorul, când lupta pentru putere a protagonistului se ascute la maximum, devenind realmente un delir. Nătângul personaj (aşa ne este prezentat aspirantul la glorie politică), ridiculizant transpus pe ecran de Dan Beirne, se luptă cu rivalul său Bert Haper, interpretat de Mikhail Ahooja, cu generalul guvernator fascist Lord Muto (Sean Culler) şi naţionalistul Israel Tarte (Annie St-Pierre), dar şi cu viciile lui. Trebuie subliniat că toate personajele, fără excepţie, sunt îngroşat caricaturizate... ca într-un veritabil coşmar servit în trepidantă derulare de evenimente. Coloana sonoră neîntreruptă, ritmată, bubuie din toţi rărunchii întreţinând tensiunea devoalărilor intime ale eroului parodiat. Totul este menţinut la nivelul unei relatări directe, în ritm accelerat, percutant, insinuant. Se caută zgomotos şi precipitat identitatea canadiană, se ating atitudini coloniale şovine (războiul cu burii), se radiografiază deznădăjduit sentimentul ruşinii de la începutul secolului XX în planul politicii de compromis şi acela al vieţii private, "o viaţă erotică plină de ruşine". Imaginile abundă în proiecţii freudiene repetitive vizând onanismul, organele genitale mecanice, cactusul exploziv. Regizorul îşi asumă deliberat un stil narativ în care să se simtă tot timpul adierea / componenta artificialităţii, a mixajului cu animaţia şi platoul de filmare format din panouri geometrice sugerând labirintul. Metoda / tehnica folosită aminteşte de L'écume des jours / Spuma zilelor al lui Michel Gondry după romanul avangardist al lui Boris Vian, văzut la una dintre ediţiile precedente ale TIFF-ului.
Viaţa personală a liderului politic a fost mult diferită de cea publică. Burlac învederat, plictisitor, extrem de superstiţios, crezând că poate vorbi cu morţii în magice şedinţe de spiritism, portretul său se încheagă grotesc şi haotic din secvenţe lipite cu pap vizibil. Omul politic care a iniţiat programe sociale solide, a promovat legea asigurăii de şomaj, a militat pentru unitate este lăsat deoparte. Curiozitatea regizorului scormoneşte adânc în viaţa intimă a personajului excentric şi ambiţios, convins că va fi un conducător politic puternic. Apropiat de mama sa, care apare în film pe post de caricatură masculinizată ca şi menajera cu faţă sluţită, ce îi devine ulterior logodnică, Meckenzie King apare ca mărturisitor al propriilor păcate înscrise în cercul vicios al ruşinii. Parodierea în tuşe energice a unui întreg ansamblu existenţial distopic, pigmentat cu excentricităţi tulburătoare şi rizibile în acelaşi timp, dau un colorit bizar, de o duritate extremă peliculei cu titlul pretenţios The 20th Century. Nu, nu este vorba despre un întreg secol de nesăbuinţe sau de etici răsturnate şi nici măcar de un avertisment, cât o privire altfel spre un trecut în artificialitatea demascată a Canadei de care europenii, s-o recunoaştem, prea puţin se sinchisesc. Filmul acesta adună efectele parodierii excesive. Pozitive şi negative în egală măsură. Produsul finit nu e lipsit de ambiguităţi inerente unui prea avântat proces de demolare a statuilor.
Cu siguranţă filmul lui Matthew Rankin, cu un Dan Beirne foarte solicitat în rolul viitorului lider politic, va stârni multe controverse, ceea ce este şi în intenţia realizatorului principal al proiectului. "Satira trebuie să fie provocatoare" spune regizorul.
Descarcă broşura şi programul TIFF 2020 aici.