Milla, personajul principal din film - interpretat de Eliza Scanlen (cunoscută pentru rolurile sale secundare, în serialul Sharp Objects, creat de Marti Noxon sau lungmetrajul Little Women, regia: Greta Gerwig) - este aparent o adolescentă ca oricare alta, care trece prin suişurile şi coborâşurile acestui lung proces de maturizare, neînţeleasă complet de familie, cu o atitudine neastâmpărată, dar în acelaşi timp fragilă şi delicată. Familia Millei este şi ea una aparent obişnuită, pentru perioada contemporană, cu o mamă pianistă, care se ţine pe linia de plutire cu antidepresivele şi anxioliticele prescrise de soţul ei, medic psihiatru, iar acesta din urmă încearcă să îşi asume, pe cât posibil, rolul de cap al familiei - între reprizele sporadice de morfină. Însă durerea fiecăruia este legată de boala incurabilă de care Milla suferă.
Departe de a fi totuşi un film dramatic, în care accentul să cadă pe durerea părinţilor de a-şi pierde unicul copil, Babyteeth / Prima iubire, se dovedeşte a fi un film plin de viaţă şi de surprize plăcute. Tenacitatea şi ardoarea cu care Milla luptă, nu numai pentru propria-i viaţă, cât mai ales pentru prima ei iubire, Moses - un tânăr dependent de droguri, respins de propria familie - transformă filmul lui Murphy într-o romantică şi candidă poveste de dragoste, în care micile stângăcii ale adolescentei, ieşirile ei nervoase, episoadele de depresie sau reveriile faţă de viitor, creează o atmosferă eclectică a trăirilor acesteia. Sentimentul de speranţă care învăluie în mare parte firul narativ este alimentat de acest element nou în viaţa Millei, şi anume iubirea. Deşi părinţii Millei au o reacţie de început oarecum firească - una încărcată de suspiciune şi respingere faţă de Moses -, în final ajung să înţeleagă faptul că, cel mai important lucru este fericirea fiicei lor, indiferent sub ce formă se manifestă aceasta şi indiferent de compromisurile necesare. Însă dincolo de această alură protectoare întâlnită în Babyteeth / Prima iubire, filmul se dovedeşte a fi un răspuns rece la ceea ce, dihotomia viaţă-moarte înseamnă. Maturitatea, luciditatea şi stăpânirea de sine a Millei faţă de iminenţa propriei morţi, nu este prezentată ca fiind una tragică. Cu toate că suferă şi este conştientă că nu va prinde ziua de mâine, Milla vede moartea nu ca pe un sfârşit şi nici ca pe un nou început, ci mai degrabă ca pe o continuare a vieţii. Această senzaţie de curgere, de fluiditate a vieţii întru-moarte este efectul pe care experienţa primei iubiri o are asupra ei. Scena în care Milla îl roagă pe Moses să îi curme viaţa nu este un gest de laşitate din partea ei, ci unul încununat de sacrificiul suprem, în numele iubirii. Un gest care vrea să sfideze hazardul momentului şi să portretizeze puterea de caracter pe care Milla o are în faţa unicei certitudini de care omenirea este conştientă. Deşi pe moarte, Milla este personajul cel mai plin de viaţă, care caută să se bucure simplu şi curat de tot ceea ce viaţa îi oferă. Felul în care Scanlen îşi interpretează personajul este unul pur şi proaspăt, de un firesc natural care te învăluie şi te conectează emoţional cu voioşia vârstei. Este definiţia inocenţei şi a bucuriei pe care aceşti ani ni le fac cadou, indiferent de provocările ulterioare ale vieţii.
Descarcă broşura şi programul TIFF 2020 aici.