Competiţie TIFF, 2020 (IV): Jumbo

Normalitatea - un termen şi un concept greu încercat în această perioadă. O gură de aer, un ideal după care tânjim cu toţii, de teamă să nu îi uităm gustul. Însă dincolo de acest aspect, care ţine de circumstanţele actuale, "normalitatea" este şi rămâne totuşi un element modelat cultural, deseori influenţat atât de prejudecăţi şi de valori universale, cât şi de prejudecăţi şi de valori personale, ceea ce împinge ideea de normalitate, adesea, în sfera relativităţii. Iar când vine vorba despre a găsi un punct de convergenţă între normalitate şi iubire, lucrurile se complică destul de tare. Şi tocmai acest subiect sensibil, al iubirii (a)normale îl creionează Zoé Wittock, în filmul ei de debut, Jumbo, o dramă care are ca sursă de inspiraţie povestea emoţionantă a femeii de origine americană, Erika Eiffel (Erika LaBrie pe numele ei iniţial), care militează pentru acceptarea obiectofiliei - o atracţie erotică faţă de obiectele neînsufleţite - în urma căsătoriei sale cu Turnul Eiffel, în anul 2007.


Filmul lui Wittock este însă despre Jeanne, o tânără sensibilă şi aparte, care încă trăieşte cu mama ei - şi care lucrează noaptea într-un parc de distracţii, ca femeie de serviciu. Cunoscând parcul încă din copilărie, practic Jeanne a crescut înconjurată de carusele, care i-au fost, probabil, nu numai jucării, ci şi prieteni. Acum, locul magic şi feeric al copilăriei se transformă într-un tărâm al agoniei şi al extazului, pe măsură ce Jeanne începe să conştientizeze faptul că are nu numai o aplecare copilărească spre aceste obiecte, ci şi o atracţie sexuală. Jumbo, cum îl numeşte ea, este un carusel plin de lumini şi ghiduşii, ultima şi cea mai căutată atracţie a parcului - de care Jeanne se îndrăgosteşte iremediabil. Modul în care Wittock ne dezvăluie atracţia neobişnuită pe care Jeanne o simte pentru Jumbo depăşeşte simpla teorie a obiectofiliei. Dincolo de durerea stigmatizării pe care Jeanne o trăieşte - care vine la pachet cu repudierea, neînţelegerea şi condamnarea ei, inclusiv de propria-i mamă, care doreşte ca fiica ei să aibă o relaţie normală, ca orice tânără de vârsta ei - filmul lui Wittock ne poartă într-o senzuală poveste de iubire, în care erotismul şi pasiunea pe care Jeanne le experimentează cu obiectul ei neînsufleţit, au o profunzime şi o autenticitate aparte care depăşesc ontologia tradiţională a binarităţii subiect-obiect. Astfel, transgresarea pe de o parte, şi subminarea pe de altă parte a acestei paradigme culturale, duce nu numai la o dizolvare a structurii ierarhice subiect-obiect - în care subiectul este privilegiat, ca Eu (conştiinţă / Sine), în detrimentul entităţilor non-umane (lucruri / obiecte) - cât mai ales la o dizolvare a centralităţii umanului ca subiectivitate, specifice tradiţiei gândirii occidentale. Cu toate acestea, tendinţa filmului nu este aceea de a ne îndrepta în direcţia unui 'solipsism sexual' - în care anumite obiecte sunt tratate ca oameni (ca o consecinţă a atribuirii unor caracteristici / valori umane acestora), iar anumiţi oamenii sunt trataţi ca obiecte (ca o consecinţă a obiectificării acestora, rezultat al deposedării lor de anumite caracteristici / valori umane) - ci aceea de a aluneca în dimensiunea materialistă şi imanentă a unei ontologii plate. Poziţie care respinge atât dualismele ierarhice, cât şi încadrarea diferitelor sisteme, a materiei sau a diferitelor obiecte în paradigma ontologică a totalităţilor abstracte. Aspect care susţine faptul că diferite obiecte pot fi încadrate în paradigma persoanelor sociale concrete, cu acelaşi statut ontologic ca şi fiinţele umane individuale - aspect pe care îl putem identifica, în film, în căsătoria lui Jeanne cu Jumbo.

Totuşi, dincolo de această interpretare filosofică, în limitele ontologiei orientate spre obiect, Jumbo este un film care încearcă să scoată la lumină diversitatea şi pluralitatea naturii umane, în întreaga ei complexitate. Fie că vorbim despre relaţiile sociale, sau despre cele afective, trăirile / afectele interioare nu ar trebui încorsetate în normele culturale. Modul în care Wittock reuşeşte să redea vizual şi emoţional extazul erotic al tinerei, prin atingerea şi contopirea senzuală a acesteia cu un râu negru de ulei, care o absoarbe şi o îmbrăţişează deopotrivă - denotă nu numai o tendinţă suprarealistă a filmului, ci şi una care subliniază faptul că iubirea este nu numai un sentiment uman, cât mai ales un limbaj universal, o trăire şi o experienţă atât de puternică încât este capabilă să dizolve orice dimensiuni şi reguli ale normalului.