Subiectul, simplu, dar generos, este tratat cu subtilitate: o bunicuţă (Marina Voica), a cărei senilitate cognitivă se accelerează, este dusă de familie la un azil. Rămăşiţele de conştiinţă îi mai spun însă ce se întîmplă cu ea, dar, pînă la urmă, bătrîna este împăcată. În note înăbuşite, povestea nu este spusă direct, brutal, ci intimist, prin mici gesturi, aluzii atît de fine încît pot uşor trece neobservate, care precizează raporturile delicate dintre membrii familiei cu situaţia dată: resemnarea puţin înciudată a bătrînicii, uşurarea fiicei care a îngrijit-o pentru prea mult timp (Elvira Deatcu), idealismul neputincios al nepotului necopt (Ştefan Iancu).
Povestea este construită ca un rit modern de trecere. La limită, este aproape un road story, căci tocmai asta prezintă: drumul de acasă la azil. Destinaţia reprezintă, de altfel, un spaţiu privilegiat, separat de profan, în care moartea fizică devine indiferentă. Deja un loc cu verdeaţă, fără întristare şi fără suspin, diferenţiat de restul peliculei printr-o atmosferă în culori pastelate, cu mişcările încetinite ale bătrîneilor care par un fel de îngeraşi inocenţi.
În treacăt, merită contrastată mişcarea ce domină abordarea lui Andrei Răuţu în faţa senilităţii cu cea care apare într-o capodoperă recentă a cinematografului iranian, A Separation (2011), de Asghar Farhadi. În filmul românesc, toate personajele acceptă necesitatea mutării la azil, cu tot cu transformarea interioară dureroasă. Mai mult, filmul însuşi, aşa cum am spus, povesteşte mişcarea fizică de acasă la azil. Pelicula iraniană, dimpotrivă, este marcată de imobilitate, de refuzul oricărei schimbări. Fiul refuză cu încăpăţînare, pînă la a-şi pierde chiar şi propria familie, să-şi mute bătrînul tată senil, deja inconştient. Soţia sa îi reproşează: "nici nu mai ştie că eşti fiul său", "da, dar eu nu pot să uit că el este tatăl meu".
Scenariul se focalizează strict în propria abordare psihologică şi refuză, politicos, accentele polemice. Aşa că nu aprofundează aspectele neplăcute (pericolele şi frustrările izvorîte din senilizare) şi totodată, nici nu abordează tematică socială, preferînd să ignore soarta milioanelor de bătrîni abandonaţi, însinguraţi şi săraci ai României.
De aceea, regia şi jocul actoricesc încearcă să concentreze tensiunile anterioare în mici gesturi, în vorbe care par aruncate fără ţintă precisă, dar care comunică, în fapt, poveşti de viaţă. De exemplu, în drum spre azil, bunicuţa doreşte să fie ţinută de mînă, gest deopotrivă neînţeles şi incomod pentru fiica sa aflată pe scaunul din faţă al maşinii. În momentul în care mîinile li se unesc, intuiţia neagră a bătrînii se confirmă: gestul fiicei este făcut din datorie, fără căldură, fără tandreţe. Iar replica sa demonstrează că, în pofida vîrstei, intuiţia i s-a păstrat intactă: "Ei, lasă, nu mai are nici un rost".
De aceea, simpatia sa merge către nepot, căruia îi va "rămîne apartamentul" (un fel de testament prin care îşi manifestă preferinţa). Cînd o pregătesc, acesta acceptă să îi pună şi papucii de casă în bagaj, încălcînd indicaţiile celor de la azil, dar suscitînd entuziasmul lui Coni. Tot el este cel care va sta, după ce mama sa pleacă, un minut în plus - dar care spune multe -, privindu-şi bunica cu dragoste, dar fără soluţii.
Încheierea, destul de convenţională, dar eficientă, sintetizează acest rămas-bun printr-un crane shot ascensional. Camera se ridică din spaţiul azilului pentru a surprinde un Bucureşti înverzit, precum un suflet care pleacă, cuprinzînd, pentru o ultimă oară, cu vederea, spaţiul în care a trăit.
Descarcă programul Anonimul 2020 aici..