Community Gardens / Kolektyviniai sodai (r. Vygantas Bachmackij) propune un protagonist fără istoric. Sau, cel puţin, fără o istorie respectabilă în ochii alor săi. Un tînăr se întoarce în vacanţă în casa natală, pentru a i se confirma faptul că, deşi primit de convenienţă, trebuie să plece de acolo cît mai repede. De altfel, pentru a indica pasivitatea sa existenţială, protagonistul este prezentat încă din prima scenă dormind pe bancheta condusă de tatăl său.
Relaţia pe care o are cu propriul tată este relaxată, dar rece. Chiar şi fără violenţe explicite (în bunul stil balcanic), presiunea familie este permanentă şi enervantă. De altfel, conflictul între generaţii este atît de profund, încît nici un personaj nu este individualizat: desemnările lor sunt generice, pur relaţionale, aproape mitice ("tatăl", "fiul", "mama").
Relevant prin simbolism este scena unui moment idilic, liniştit, fiecare dintre membrii familiei îşi vede liniştit de lucru. Înconjurat de culorile verzi-gălbui ale sfîrşitului verii, fiul stă tolănit într-un hamac în grădină. Totul arată ca un fel de corn al abundenţei: zeci de mere coapte atîrnă în pomi, şi multe altele zac pe jos, apetisante, numai bune de înhăţat. Imagine perfectă a fertilităţii, a vieţii coapte şi hrănitoare.
Însă, indiferent faţă de încărcătura biologică şi, implicit, refuzînd îndemnul la reproducere pe care îl proclamă fiecare detaliu din jurul său, tînărul scobeşte atent, un... pepene. Încordat ca un sculptor în exerciţiul funcţiunii, ne aşteptăm să vedem ieşind din improbabilul material o idee abstractă şi nobilă, care să ne impresioneze. Cu alte cuvinte, să-şi spele sterilitatea biologică prin creaţia artistică. Mîndru nevoie mare cînd termină, acesta va apuca însă pepenele ca pe o minge de bowling şi îl va rostogoli de-a lungul prispei părinteşti către nişte popice imaginare. Pepenele se va sparge ca o dovadă a prefăcătoriei, iar tatăl se va cruci de infantilismul odraslei.
Pentru a-şi crede ochilor, pentru a atesta falimentul existenţial al fiului, îl întreabă retoric: "Cîţi ani ai?". Răspunsul tînărului vine factual, nonşalant, aproape mîndru că şi-a păstrat inutilitatea pînă la vîrsta asta: "32".
Aparenta inutilitate a individului este însă reinterpretată prin punerea reflectorului asupra pasivităţii societăţii lituaniene în ansamblu. Cînd în altă parte a satului izbucneşte un incendiu, toţi se adună ca la circ şi singurul care vorbeşte despre chemarea pompierilor este tocmai tînărul.
Camera exprimă cu grijă acest conflict prin distanţa variabilă faţă de obiectele sale. Oamenii din comunitate, satul şi grădinile gospodăriilor acestora, tind să fie cuprinse în planuri largi, de ansamblu. Se obţine astfel o panoramă fără detalii, dominată de un verde impersonal, imemorial, indistinct. În contrast, tînărul jucat de Vygantas Bachmackij este surprins preponderent în grosplanuri agitate, chiar în planuri detaliu pe figura sa încordată, care desemnează individualismul marcant ce îl caracterizează.
Absenţa unei reacţii raţionale, constructive, în faţa crizei evidente în desfăşurare denotă o fertilitate, o creştere pur biologică a întregii societăţi. Fertilitatea tradiţională intră în conflict cu o raţiune progresistă, în care acţiunea conştientă este mai importantă decît proliferarea oarbă şi pasivă, în ultimă instanţă, animalică.
Dummy / Atkūrimas (r. Laurynas Bareiša) păstrează cadrul vegetal estival, însă îl pune într-o perspectivă diferită. Dacă în primul scurtmetraj vegetaţia era o odă vieţii şi fertilităţii, de data aceasta devine un perete întunecat, care protejează criminalii şi înfundă ţipetele victimelor.
Laurynas Bareiša povesteşte o reconstituirea judiciară a unui viol şi omor facilitate tocmai de adăpostul pădurii. În pustietate, la locul crimei, Tomas, ucigaşul (Paulius Markevičius) trebuie să replice, ca parte a procesului, acţiunile sale criminale. Pentru a fi cît mai realist cu putinţă, o păpuşă din cîrpe a fost special confecţionată în acest scop.
Criminaliştii afişează o morgă obosită şi plictisită faţă de ororile rememorate de către criminal cu o abia reţinută plăcere sadică. Aproape că îi dau şansa să se mai bucure încă o dată de comiterea propriei abominaţii.
Singura cutremurată de cruzimea celor povestite şi, în acelaşi timp, atent interesată de detaliile criminalistice, este tînăra procuroare Miglé (Indrė Patkauskaitė), în pofida reticenţei colegilor bărbaţi, care îi spun direct că oricum ea "nu contează". Afirmaţia nu este directă, e drept, ci camuflată: dubiţa care îi duce la locul faptei trebuie să urce o pantă alunecoasă. Miglé întreabă dacă e nevoie să coboare din maşină. I se răspunde că nu, că oricum nu contează. Denotaţia imediată sunt kilogramele sale reduse. Conotaţia este însă echivalentă: cuvîntul ei ca femeie nu are nicio greutate în desfăşurarea anchetei. Cu toate acestea, Miglé nu se dă bătută. Îşi ia permanent notiţe, pune întrebări pertinente şi nu oboseşte cînd trebuie să urce sau să coboare cîteva zeci de metri prin pădure pentru a urmări locurile exacte ale infracţiunilor.
Seriozitatea sa profesională irită bărbaţii din jur, interesaţi mai degrabă de excursia în aer liber decît de înfăptuirea dreptăţii. Şi, într-un final, aceştia, aglutinaţi într-un personaj colectiv, ajung facă o baie plăcută în rîul în care a fost cîndva aruncată şi victima, reuniţi într-o agresiune simbolică asupra acesteia. Femeia, tristă şi neputincioasă în faţa nedreptăţii, rămîne singură pe mal. În spatele ei, pădurea neagră şi ameninţătoare rămîne să vegheze în continuare la păstrarea statu-quo-ului.