august 2020
Festivalul TIFF 2020
Caro diario,

Am cunoscut mai mulţi oameni, frumoşi prin obstinaţia de a se bucura de soarele ce nu ţine cont de nici o izolare şi îşi găseşte cumva o breşă. Români, italieni şi de alte naţionalităţi, dar asta este cel mai puţin important. Oameni uniţi prin forţa extraordinară de a-şi manifesta libertatea, arta, pasiunea sau pur şi simplu viaţa obişnuită, între cei patru pereţi care conţin acum întregul univers.


Nişte copii care se jucau în soarele ce scălda colţişorul din curtea casei; un ciclist, perseverând cu antrenamentul pe bicicleta electrică, în singurătatea camerei sale; parcă într-un turn de fildeş, departe de nebunia din jur, o balerină care-şi continua rutina, exersând pe balcon, într-o scenă de o graţie inefabilă; tot în lumea ei, cu inocenţa şi nesăbuinţa tipice copilăriei, o fetiţă care sărea coarda în spatele casei; mai mulţi oameni, din România şi Italia, în sufragerie sau bucătărie, scufundaţi într-o stare de reverie, în timp ce ascultau, la televizor sau radio, slujbe religioase... rugăciunea ca resort ultim; un om îngenuncheat pe covorul din sufragerie, în timp ce Papa adresa cuvinte de încurajare la televizor; un om-statuie-cu-mască, în faţa statuilor cu lei-cu-mască din piaţa San Prospero; câţiva oameni ce se întrezăreau la ferestrele luminate, singurele ochiuri de lumină în întunericul apăsător, pentru a fi verificaţi de poliţişti că într-adevăr sunt acasă; un DJ care mixa în sufragerie ca şi cum ar fi avut în faţă mulţimea euforică de la Electric Castle; oameni bucurându-se de soarele primăverii; dar şi oameni care acum nu mai sunt decât nişte nume pe o hârtie a suferinţei; înmormântări tăcute, parcă pe furiş, în care preoţii sunt singurii însoţitori; o nuntă cu aer clandestin, în care doar fericirea zgomotoasă din ochii celor doi putea să acopere tăcerea grea a exteriorului. M-am plimbat prin magazine, prin scări de bloc, prin spitale, unde universul se vede şi mai mic, dar şi prin pieţele ce par acum vestigii ale unei lumi adormite.

 

Am fost părtaşă la frânturi din viaţa de zi cu zi, la poezia neaşteptată a cotidianului. Şi aşa m-am întors, pe o cale neexplorată încă, la subiectul care ne domină viaţa, oricât am încerca să îl evităm: pandemia. Remus Ţiplea (primul fotograf român prezent cu un fotoreportaj de şapte pagini în National Geographic US, în 2019) şi Erik Messori (fotoreporter şi co-fondator al colectivului CAPTA) au ilustrat, în imagini sensibile şi dureroase în acelaşi timp, izolarea în care am fost obligaţi să ne retragem. Viaţa cotidiană, cu aspectele ei dure, dar mai ales cu frânturi de lumină. Jurnal de pandemie, expoziţie ce poate fi văzută la Muzeul de Artă din Cluj, în cadrul TIFF 2020, este rezultatul curajului a doi artişti care s-au aventurat pe frontul războiului în care pericolul pluteşte în aer.


Descarcă broşura şi programul TIFF 2020 aici..

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus