Structura narativă e una zigzagată, condusă cu discernământ şi abilitate artistică spre zona interiorului familiei protagonistei, cu părinţi despărţiţi care şi-au refăcut viaţa alături de alte persoane. Un frig existenţial se induce în interacţiunile dintre personaje prin lungirea cadrelor, parcimonia dialogului, străzile pustii filmate antonionian, totul în favoarea expresivităţii imaginii alb-negru, judicios aleasă şi folosită. Mai mult chiar, imaginea delirează literalmente alunecând în negative, cum este scena cu chipurile celor doi (Muzi şi Yu Fei), prim-planuri când umbrele negre de pe feţele lor devin treptat albe, inundate de lumină. Apartamentul abandonat de părinţii fetei de 22 de ani devine loc de întâlnire pentru cei doi, prinşi în iureşul unei relaţii ce nu se ştie cât va dura. Este "camera" iubirii lor. Totul este confuz, nesigur, sibilinic tratat, progresiv devoalat şi niciodată până la capăt. Ea îl întrebă dacă o iubeşte. El îi spune că a fost îndrăgostit o dată şi nu crede că se mai poate îndrăgosti. Relaţie juvenilă, instabilă, fragilă şi plină de neprevăzut, atinsă de vacuitate. Ea fluieră alături de el mergând pe una din arterele singurătăţii, adică în oraşul natal Hangzhon, unde s-a întors la sărbătoarea Noului An Chinezesc. Caută să-şi ajute mama căzută în alcoolism şi înţelege opţiunea tatălui de a vinde apartamentul abandonat. Mai apare un proprietar al unui bar, un ins mai trecut, cu experienţă de viaţă, în prezenţa căruia s-ar simţi, poate, mai în siguranţă, mai protejată, dar nu poate închega o relaţie cu el. Scena în care ea rămâne singură, e abandonată în faţa uşii de la lift e în suficientă măsură elocventă pentru a sublinia nereuşita acestei tentative, urmată de ciuda ei. Apelând la refugiul într-o discotecă, în loc de muzică se aude hârşâitul ritmic, tumultuos al tensiunilor nervoase din sufletul ei. Fragmente din cântece melancolice sunt intercalate ici colo în diferite scene subliniind duioasa eşalonare lirică a sentimentelor.
Regia insistă pe această nesiguranţă trăită cu stoicism de tânăra eroină, înzestrată cu o tăria de a-şi stăpâni emotivitatea. Muzi pluteşte în această nebulozitate, metaforă a "norului din camera" apartamentului părăsit, nor ce se extinde în fumul de ţigară omniprezent şi în ceaţa din secvenţa şedinţei foto, când cei doi fac fotografii mirilor cocoţaţi pe o colină, altă piesă a acestui puzzle narativ cu trimitere la naiva perspectivă de a ajunge să se vadă pe ei înşişi în postura mirilor bine situaţi material, cu feţe plesnind de sănătate, a căror chipuri le imortalizează pentru un viitor incert. În cazul lor, acest viitor nu există, se diluează treptat, dispare. Ei nu vor ajunge să se căsătorească. Scena despărţirii e şocantă. El spune că vrea să-i facă un dar, să închidă ochii şi să numere. Ea întinde mâna după darul promis, numărând. El se ridică de la masă şi pleacă lăsând-o numărând. Şi aceasta este o scenă-sinteză tratată vizual, închipuind, simbolizând o sumă de cuvinte, explicaţii, regrete, lacrimi. Dar nu, simplitatea aleasă e mult mai elocventă. Filmul analizează puritatea şi vremelnicia "norului din camera ei", risipit de vântul întâmplării.
Totuşi, acest studiu despre singurătatea şi drama în iubire a unei tinere femei, lasă un gust amar. Gustul unei neîmpliniri. Duioşia, simplitatea, tandreţea şi plasticitatea acestui discurs te cuceresc. Creaţia regizoarei Zheng Lu Zinyuan, cu prestaţia actorilor Jin Jing, Liu Dan, Chen Zhou şi Ye Hongmin, este o delicată punere în valoare a specificităţilor frapante ale filmului chinez din ultimii ani.
Descarcă broşura şi programul TIFF 2020 aici.