august 2020
La dolce vita
La 60 de ani de la premieră, La dolce vita a fost proiectat în seara de luni (3 august 2020) a TIFF 2020 în faţa a aproape 500 de oameni (limită maximă impusă de condiţiile anti-pandemie) care n-au zis nici pâs vreme de aproape 3 ceasuri. Nu ştiu dumneavoastră cum vi se pare, dar, pentru mine, asta e o ştire de a-ntâia în orice ziar care se / vă respectă.

Şansa de a vedea ultra faimoasa scenă de la Fontana di Trevi având la stânga Catedrala Sf Mihail şi la dreapta luna plină înălţându-se deasupra librăriei Universităţii, într-o noapte senină şi nu chiar răcoroasă de august (augustul clujean are prea puţine de-a face cu fierbinţeala nopţilor de august valahe) e genul de întâmplare care face ca legătura turistului cu oraşul şi a cinefilului cu festivalul să se transforme într-o prea frumoasă prietenie.


***

În prima oră a proiecţiei, când îmi puteam desprinde ochii de la splendoarea frumuseţilor (Anita, Anouk, Marcello, Roma, automobilele negre) etalate pe ecran, nu-mi puteam reprima demonii comparaţiei. Cât de mult seamănă, de fapt, acea Roma a lui Fellini şi a anilor încă post-belici cu Bucureştiul acestor decenii de după comunism! Desigur, şi cu cei ai Clujului sau ai Timişoarei, dar parcă ritmul acela nebun al Romei e mai greu de găsit în liniştea fastuos-decadentelor cartiere clujean-timişorene. Da, o Fontana di Trevi nu e de imaginat prin centrul istoric al Bucureştiului, dar o noapte ca cele de pe Via Veneto nu e de găsit pe corso-urile din capitala Transilvania ori din cea a Banatului.

Dar cartierele de periferie, blocurile înălţându-se cacofonic, prin praf, gunoaie şi gropi, lipsite de spaţii verzi ori utilităţi temeinic construite, dezvoltarea aceasta urbană barbară e neschimbată la 60 de ani şi mii de kilometri distanţă. Aidoma ei, polarizarea socială, segregarea, împărţirea lumii în cei care au şi cei care n-o să aibă niciodată.

***

Pe măsură ce filmul capătă greutate şi flamboaiantul lasă loc, treptat, spleen-ului, m-am pomenit asemuind dialogul dintre Marcello şi teribilul personaj care este Steiner (Alain Cuny) cu oricare dintre dialogurile cehoviene din, spre pildă, Unchiul Vania, a cărei montare legendară realizată de Andrei Şerban la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj e un soi de La Dolce Vita a teatrului românesc.

Până la urmă, acest Marcello al lui Fellini (dar şi al lui Mastroianni!) e un călător prin lumile timpului nostru ce traversează, vreme de 7 zile şi 7 nopţi, în automobilul lui decapotabil, în costumele lui impecabile, din spatele ramelor groase ale ochelarilor de soare, întâmplări, situaţii, fragmente, momente ce ne definesc ca societate, ca natură umană, ca aspiraţii. Un sol, un mesager, un fel de duh ce aproape că nu doarme, ce aproape că nu mănâncă, cuprins de o febrilitate a observaţiei, de o foame a cuprinderii, de o nevoie atroce a înţelegerii.

***

În ciuda prăbuşirii iluziilor, a decăderii lui Marcello de la statutul de inteligenţă mereu vie, mereu singulară, la cel de personaj abrutizat într-o mare de personaje abrutizate, Fellini investeşte în lumea pe care o dezvrăjeşte un imens capital de căldură. Personajele sale, oricât de vag schiţate, primesc de la creatorul lor un cec în alb.

Fellini pare a ne spune: "Vă ştiu slăbiciunile, vi le înţeleg, vi le simt, sunt şi ale mele. Nu fac filme despre voi, despre mine, ca să vă acuz, nu vă aşez pe ecran în toate micimea voastră, noastră, ca să vă ruşinez. Adevărul trebuie spus, speranţa de mai bine şi mai buni trebuie să existe, dar mai mult orice nu trebuie să uităm să ne spunem cât (ne) iubim."

Regia: Federico Fellini Cu: Marcello Mastroianni, Anita Ekberg, Anouk Aimée

0 comentarii

În programul cultural

Cinemateca Eforie
27.02 18,00

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus