august 2020
Festivalul TIFF 2020
Mai suportăm un film subtil, elegant, excelent jucat, impecabil filmat, ce să mai încolo şi încoace, un film bun cu happy-end? Mai suportăm, aşadar, să privim, să plângem, să zâmbim, să sperăm pe bază de cinema fain (bazat, la rândul său, pe literatură aşijderea)?

Pentru că asta ne propune Akik maradtak / Those Who Remained / Cei care au rămas, al doilea lungmetraj al regizorului maghiar Barnabás Tóth (oare de ce nu a prins competiţia TIFF 2020?), proiectat miercuri seara (5 august 2020), în splendida curte interioară / teren de sport al Liceului Episcopiei Unitariene din Cluj.


Aldo, un doctor ginecolog de 42 de ani (jucat de Károly Hajduk, excelent actor maghiar de teatru şi film, al cărui chip, uşor trist, aminteşte de cel al regretatului George Alexandru) dezvoltă, în Budapesta primilor ani de după cel de-al doilea război mondial, o relaţie cu Klára, o tânără de 16 ani (Abigél Szõke). Pe cei doi îi uneşte evreitatea şi tragedia personală. El şi-a pierdut în lagăr soţia şi cei doi copii, ea şi-a pierdut părinţii şi sora. Ambii au primit, în schimb, dreptul / obligaţia / chinul / onoarea de a trăi.

Până la întâlnire, vieţile le sunt blocate în frică, solitudine, fugă. După întâlnire, vieţile le capătă sens, culoare, speranţă. Ba chiar le sunt vizitate de certe şi repetate episoade de fericire. Deşi Ungaria postbelică preschimbă rapid coşmarul nazist cu cel comunist. Încep turnătoriile. Şi maşinile ce ridică oameni în miez de noapte. Stalinismul hardcore. Îl ştim prea bine. Sau ar trebui să îl ştim.

Filmul nu închide ochii în faţa nici uneia dintre întruchipările răului. Doar că le prezintă în doze mici. Un cadru, o vorbă, o umbră. Când regizorul ştie ce face şi directorul de imagine (Gábor Marosi) ştie cum să facă, e suficient ca să înţelegem. Ca să simţim. Ca să empatizăm.

Şi tot în doze mici, prin tuşe scurte, sunt introduse personajele secundare. Fiecare cu rolul său precis. Fiecare suficient de estompat cât să nu să nu afecteze esenţa. Iar esenţa sunt cei doi. Aldo şi Klára. Relaţia lor. Întâlnirea lor. Vizitată de atâtea tentaţii. De atâtea dorinţe. De atâtea nevoi. Câte pot să ducă doi oameni. Educaţi. Inteligenţi. Trişti. Singuri.

Groaznicele amintiri. Dictatura care se instaurează pe bază de forţă şi intimidare. Gura lumii comentând ceea ce bănuieşte a fi o relaţie nepotrivită. Ispitele strict personale. Patru categorii de pericole. Care mai de care.

Scenariul (regizorul, alături de Klára Muhi, pe baza romanului scris de Zsuzsa F. Várkonyi) nu cedează tentaţiei. The usual winner, răul, ia o pauză tura asta. Pe muchie de cuţit, binele câştigă. Lacrimile pot fi şi de fericire.

Desigur, e doar o victorie de etapă. În istoria Ungariei, morţii lui Stalin (cu care se termină filmul) îi urmează, peste doar 3 ani, teribilul '56. Ce va aduce el pentru personajele noastre e imposibil de spus.

Dar, până la ce va urmă, contează ce este. Iar ce este e fericirea unor momente din vieţile unor oameni pentru care destinul părea programat să ofere ce e mai rău. Şi e fericirea aceea e construită credibil al artei înalte. Asta, da, veste!

Descarcă broşura şi programul TIFF 2020 aici.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus