Milla suferă de cancer în fază terminală şi singura compensaţie pentru situaţia ei tragică o reprezintă Moses, un tânăr narcoman, de care se îndrăgosteşte. Relaţia ei cu Moses va atrage inevitabile conflicte cu familia, dar cum părinţii Millei o iubesc şi sunt dispuşi să facă orice pentru a-i uşura fiicei lor ultimele luni de viaţă, acceptă legătura dintre cei doi tineri şi devin cooperanţi, adaptându-se din mers unei situaţii extrem de dificile.
Filmul îşi transmite mesajul cu naturaleţe şi impresionează printr-o directeţe lipsită de artificii şi de emfază. Abundă în scene puternice fără a cădea în patetisme şi fără a sentimentaliza contextele. Interpretările robuste ale actorilor şi situaţiile conturate cu nerv emoţionează şi impresionează în acelaşi timp. Deşi Milla ar fi putut fi un personaj demoralizat, prăpăstios şi revoltat, talentata actriţă Liza Scanlen o fereşte de victimizări, lamentări şi isterii gratuite şi îi conferă mai degrabă un fel de stoicism care condensează în spatele privirilor, a vocii şi a posturii corporale drama pe care o trăieşte, irizată de fiorii primei iubiri autentice. Aidoma contextului ei de viaţă, relaţia cu Moses e tensionată, imprevizibilă şi stângace, iar felul în care Moses - un tânăr plin de insecurităţi, anxios şi incomodat de condiţia lui de outsider în ambianţa de familie de condiţie bună a Millei - gestionează situaţia îl umanizează, îl ridică deasupra defectelor şi slăbiciunilor sale şi îi atrage simpatia publicului.
Întregul film se află sub semnul echilibrului. Momentele dramatice sunt contrabalansate printr-un reglaj fin de momente de respiro, conflictele îşi găsesc contrapunctul în destinderi şi acalmii, crispările sunt ameliorate de zâmbete şi durerea de infuzii de entuziasm şi bucurie. Faptul că finalul e prestabilit şi inexorabil nu îneacă filmul în pesimism şi nu îl transformă într-o meditaţie sterilă asupra morţii, ci reuşeşte să devină o celebrare a miracolului efemer, deseori înşelător, fragil şi dureros al vieţii, pe care iubirea o înnobilează mereu şi care îi conferă un sens nedezminţit de circumstanţe dificile, piedici şi temeri. Pe termen lung, relaţia dintre Milla şi Moses s-ar fi soldat, cu siguranţă, cu un eşec de proporţii. Pe termen scurt, însă, efectul său narcotizant se dovedeşte mai eficient decât morfina şi oferă tot ceea ce nu reuşeşte s-o facă medicina modernă, suportul familial şi voinţa personală.
Subtil, onest şi direct, Babyteeth conţine câteva scene de neuitat, care vor fora în sufletul spectatorului mult timp după ce experienţa se va fi încheiat. Aleator, îmi vine în minte momentul în care o colegă de şcoală a Millei i-a cerut în mod candid-inconştient peruca să o probeze şi să vadă dacă îi stă mai bine cu o nuanţă diferită a părului. Privirea încărcată de semnificaţie, dar lipsită de resentiment cu care a fixat-o Milla, potenţată de imaginea scalpului ei lipsit de păr, sunt greu de şters din memorie. La fel de intensă e şi scena primei comuniuni carnale dintre cei doi îndrăgostiţi şi scena finală, un flash-back emoţionant de pe plajă în care clipa e imortalizată şi, simultan, e pusă în relaţie directă cu mortalitatea care lasă în urmă amintiri, fotografii şi, uneori, iubiri imperfecte, dar izbăvitoare.
Personajele şi situaţiile sunt credibile, iar interpretările sunt fără cusur. Filmul e prin excelenţă negrandilocvent, nu are nimic senzaţional, forţat sau artificial. Nu ne bagă pe gât filosofii despre viaţă şi moarte, nici nu ne manipulează emoţional. Din fericire, ne spune o poveste despre asumare, despre condiţia umană aflată într-o nesfârşită tranziţie, despre alinare şi conexiune interumană, şi despre multe altele.
Descarcă broşura şi programul TIFF 2020 aici.