august 2020
Festivalul TIFF 2020
Preambul

Cristi Puiu şi parte din echipa filmului au ajuns vineri seară (7 august 2020) în splendida curte a Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară (USAMV) cu aproximativ 20 de minute înainte de ora programată pentru startul proiecţiei Malmkrog din cadrul TIFF 2020. La intrarea în spaţiul propriu-zis al cinema-ului în aer liber, regizorul a dat primele semne de nervozitate în privinţa obligativităţii de a se purta mască din cauză de COVID-19, parlamentând cu parte dintre organizatori / voluntari.

Jumătate de ceas mai târziu, la scurtul cuvânt rostit înainte de începerea proiecţiei, Puiu a lansat un atac scurt şi vehement la adresa guvernanţilor care impun obligativităţi de tipul purtatului măştii şi a evocat revoluţia din 1989 ca un moment în care oamenii au fost nedisciplinaţi, ridicându-se împotriva dictaturii. Scurtul său discurs, în care a precizat ca nu se îndoieşte de existenţa şi efectele virusului, ci doar contestă măsurile de prevenire din România (dând ca exemplu faptul că Malmkrog tocmai a fost lansat indoor, în cinematografe, în Franţa, şi spunând că e o crimă faptul că, în România, oamenii sunt obligaţi să vadă un film de 200 de minute cu masca pe faţă), a fost primit mai degrabă cu răceală de mare parte din cei 250-300 de spectatori.


Malmkrog

Scenariul filmului este realizat de Cristi Puiu pornind de la cartea Trei dialoguri despre sfârşitul istoriei universale, publicată în 1900 de rusul Vladimir Soloviov. În carte, 5 aristocraţi, 4 bărbaţi şi o femeie, discută despre război, Europa unită, cultura înaltă, dreptul de a ucide, distincţia, conflictul şi coabitarea dintre bine şi rău, versiuni ale creştinismului, antichrist, credinţă într-o vilă undeva pe malul Mediteranei. În film, 5 aristocraţi, 2 bărbaţi şi 3 femei, poartă aceleaşi dialoguri într-un conac din Transilvania (filmările au avut loc în satul sibian Mâlâncrav, plasat la 25 de kilometri de Sighişoara; Malmkrog este numele în germană al satului). Într-un text publicat cu puţine ore înaintea premierei româneşti de la TIFF 2020, Andrei Gorzo realizează o comprehensivă comparaţie între carte şi film (citeşte aici).

Pe lângă protagoniştii cărţii, Puiu inventează o galerie de personaje secundare. Servitori, cu precădere. Liderul acestora pare a fi István (un nou rol pentru care István Téglás ar putea primi Gopo pentru rol secundar, aşa cum s-a întâmplat la ediţia 2020 a Galei, pentru rolul din La Gomera al lui Corneliu Porumboiu). Judith (Judith State, aflată la a doua colaborare cu Puiu, după Sieranevada) interpretează un personaj cu statut incert. Deşi pare a face parte din suita de servitori şi ajută la treburile din casă, ia, într-o ocazie, masa alături de cei 5. E drept, fără a rosti vreo vorbă.

Filmul este împărţit în 6 capitole, de durate semnificativ inegale, şi un prolog. Fiecare poartă numele unui personaj, fără ca legătura dintre nume şi capitol să fie evidentă. După cum deloc evidente nu sunt relaţiile dintre personaje. Pare destul de cert că Nikolai (Frédéric Schulz-Richard) şi Olga (Marina Palii) locuiesc în conac, posibil să fie soţ şi soţie. În privinţa celorlalţi trei, Agathe Bosch (Madeleine), Ingrida (Diana Sakalauskaité) şi Edouard (Ugo Broussot) speculaţiile sunt la ordinea zilei. Sunt în vizită sau acasă? Sunt rude sau prieteni?

Capitolele şi prologul nu curg în ordine cronologică. E destul de clar că, deşi vorbim de o singură întâlnire a celor cinci, aceasta se întinde pe durata mai multor zile. Una dintre ele este Ajunul Crăciunului. O alta pare a fi cândva după Crăciun (după cum bradul există şi apoi nu mai există). Filmat 98% indoor, filmul comunică, totuşi, cu exteriorul prin intermediul ferestrelor largi ce pot fi zărite când şi când. O parte dintre personajele ultra-secundare, de pildă cel al bătrânului a cărui moarte o intuim, au ca (posibil) unic rol re-aşezarea cadrelor într-o logică cronologică. Acelaşi rol pentru scurtele cadre exterioare, a căror semnificaţie este printre cele mai misterioase din tot filmul.

Nici în privinţa naţionalităţii tuturor personajelor lucrurile nu sunt lămurite. Deşi pare că toţi au origini ruse, boierii vorbesc între ei în franceză. Limba intelectualităţii din Imperiu, la finalul de secol 19. Servitorii vorbesc între ei în maghiară. Anumite dialoguri se poartă în germană. Colindătorii cântă în română.

Primul capitol durează spre 50 de minute şi pare că a fost tras dintr-o singură dublă. De altfel, efortul actorilor de a memora şi rosti cantitatea enormă de text pe care Puiu a preluat-o de la Soloviov a fost omagiat de regizor la Q&¥A-ul ce s-a întins spre ora 2 în noaptea proiecţiei de la TIFF. Efortul lor, dus până la limita lacrimilor, e dublat de uluitoarea prestaţie a directorului de imagine Tudor Vladimir Panduru, a cărui cameră a prestat, cu precădere în capitolul I, conform unei coregrafii de studiat în şcoală.

Profunzimea cadrelor lui Panduru obligă spectatorul la multiple revederi ale filmului. E cvasi-imposibil ca, dintr-o singură vizionare, să cuprinzi totul. În primul rând, pentru că dialogurile, mustind de concepte filozofic-religioase aride şi având durate enorme, sunt, pe alocuri, chinuitor de urmărit. În al doilea rând, pentru că Puiu lucrează enorm în planul secund al imaginii şi capacitatea publicului de a recepta şi cuprinde, simultan, sensurile cuvintelor, gestica şi mimica personajelor principale, întâmplările din plan secund şi indicaţiile temporal-cronologice oferite de costume (Oana Păunescu) şi decoruri (Tiberiu Dinică) e surclasată de multitudinea de stimuli de pe ecran şi din difuzare.

Substanţa dialogurilor e adesea strivită de durată şi ritm. Cei 5 impecabili actori rostogolesc vorbele cu o cadenţă intimidantă. Ideile principale pot fi, în mare, desprinse. Numeroase nuanţe scapă.

E cert că Olga e în dispută cu ceilalţi. Ideile ei sunt, cel mai adesea, în răspăr cu valorile tradiţionale ale celorlalţi patru. Simplificând, Olga e oarecum de stânga, ceilalţi, cu siguranţă de dreapta. Edouard chiar binişor de extremă dreaptă, discursurile sale despre superioritatea unor categorii de oameni asupra altora avându-şi oricând locul într-un manual de rasism. Ingrida are o oarece obsesie pentru armată şi valorile acesteia, preamărind, la răstimpuri, războiul. Poziţia lui Nikolai se clarifică spre final, când monologul său pro-creştinism taie o dată în plus pretenţiile Olgăi de reformare şi schimbare. Madeleine rămâne personajul cel mai misterios din punct de vedere ideologic, jucând adesea rol de arbitru, privilegiind, pe rând, cele două tabere care se formează, inerent, în cadrul fiecărui dialog.

Şi totuşi, Olga e, cel mai adesea, singură. Inegalitatea de forţe ar putea fi pusă pe seama spiritului epocii în contextul aristocraţiei europene ori pe o anumită înclinare spre dreapta a intelectualului Cristi Puiu. Cei mai politically correct ar putea vorbi chiar de misoginism. Din fericire, există planul secund.

Mişcarea de o precizie matematică a grupului de servitori, dinamica şi tăcerea lor plasate în antiteză în caracterul static şi ultra-locvace al celor cinci aristocraţi, decupajul ambiguu al imaginii (sunt cadre lungi când din trupul filiform al lui István Téglás, veghind din urmă la bună desfăşurare a mesei, nu se vede capul) creează o tensiune în crescendo. Sătul şi poate frustrat de nesfârşitele dialoguri ce pare că nu duc nicăieri, învârtindu-se într-un cerc cu iz de închisoare / bolgie fără de ieşire, spectatorul devine din ce în ce mai interesat de mişcările din umbră.

Observând, poate, farfuriile aproape pline pe care servitorii le iau din faţa mesenilor, incapacitatea acestora de a-şi mişca singuri până şi scaunul de la masă, e posibil ca privitorul să înceapă să judece în termeni de clasă. Pentru a-şi accentua comentariul acid la adresa aristocraţiei, Puiu îi prezintă pe aceştia, în preambulul scenei cheie a filmului (derulată undeva la mijlocul acestuia), blocaţi, incapabili de reacţie atunci când din casă se aud zgomote neobişnuite şi când mişcarea viguroasă a clopoţelului nu e urmată de apariţia vreunui membru al personalului. Recursul la paralizia din El ángel exterminador al lui Luis Buñuel e de rigoare.

Oricât ar vorbi, în Q&¥A-uri ori în interviuri, de pericolul niciodată depăşit al repetării erorilor majore din istorie (cum ar fi, de pildă, instaurarea violentă a comunismului), Puiu nu dă deloc semne, în Malmkrog, că n-ar înţelege cauzele pentru care o mişcare revoluţionară majoră plutea în aerul acelor ani din istoria Europei (şi poate din cel al acestor ani). Dincolo de multitudinea de planuri (vizuale, temporale, stilistice) cu care îşi regalează publicul, filmul său este cu totul remarcabil şi prin echilibrul cu care priveşte teribile dispute ideologice (relevante deopotrivă în 1900 şi în 2020). Da, Olga, este în minoritate în dialogurile din avanscenă, dar în sprijinul ei vin mulţimile din umbră. Atât cele din planul secund al lui Panduru & Puiu, cât şi, în oarecare măsură, cele din faţa ecranului.

Descarcă broşura şi programul TIFF 2020 aici..

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus