Cristi Puiu și parte din echipa filmului au ajuns vineri seară (7 august 2020) în splendida curte a Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară (USAMV) cu aproximativ 20 de minute înainte de ora programată pentru startul proiecției Malmkrog din cadrul TIFF 2020. La intrarea în spațiul propriu-zis al cinema-ului în aer liber, regizorul a dat primele semne de nervozitate în privința obligativității de a se purta mască din cauză de COVID-19, parlamentând cu parte dintre organizatori / voluntari.
Jumătate de ceas mai târziu, la scurtul cuvânt rostit înainte de începerea proiecției, Puiu a lansat un atac scurt și vehement la adresa guvernanților care impun obligativități de tipul purtatului măștii și a evocat revoluția din 1989 ca un moment în care oamenii au fost nedisciplinați, ridicându-se împotriva dictaturii. Scurtul său discurs, în care a precizat ca nu se îndoiește de existența și efectele virusului, ci doar contestă măsurile de prevenire din România (dând ca exemplu faptul că Malmkrog tocmai a fost lansat indoor, în cinematografe, în Franța, și spunând că e o crimă faptul că, în România, oamenii sunt obligați să vadă un film de 200 de minute cu masca pe față), a fost primit mai degrabă cu răceală de mare parte din cei 250-300 de spectatori.
Malmkrog
Scenariul filmului este realizat de Cristi Puiu pornind de la cartea Trei dialoguri despre sfârșitul istoriei universale, publicată în 1900 de rusul Vladimir Soloviov. În carte, 5 aristocrați, 4 bărbați și o femeie, discută despre război, Europa unită, cultura înaltă, dreptul de a ucide, distincția, conflictul și coabitarea dintre bine și rău, versiuni ale creștinismului, antichrist, credință într-o vilă undeva pe malul Mediteranei. În film, 5 aristocrați, 2 bărbați și 3 femei, poartă aceleași dialoguri într-un conac din Transilvania (filmările au avut loc în satul sibian Mâlâncrav, plasat la 25 de kilometri de Sighișoara; Malmkrog este numele în germană al satului). Într-un text publicat cu puține ore înaintea premierei românești de la TIFF 2020, Andrei Gorzo realizează o comprehensivă comparație între carte și film (citește aici).
Pe lângă protagoniștii cărții, Puiu inventează o galerie de personaje secundare. Servitori, cu precădere. Liderul acestora pare a fi István (un nou rol pentru care István Téglás ar putea primi Gopo pentru rol secundar, așa cum s-a întâmplat la ediția 2020 a Galei, pentru rolul din La Gomera al lui Corneliu Porumboiu). Judith (Judith State, aflată la a doua colaborare cu Puiu, după Sieranevada) interpretează un personaj cu statut incert. Deși pare a face parte din suita de servitori și ajută la treburile din casă, ia, într-o ocazie, masa alături de cei 5. E drept, fără a rosti vreo vorbă.
Filmul este împărțit în 6 capitole, de durate semnificativ inegale, și un prolog. Fiecare poartă numele unui personaj, fără ca legătura dintre nume și capitol să fie evidentă. După cum deloc evidente nu sunt relațiile dintre personaje. Pare destul de cert că Nikolai (Frédéric Schulz-Richard) și Olga (Marina Palii) locuiesc în conac, posibil să fie soț și soție. În privința celorlalți trei, Agathe Bosch (Madeleine), Ingrida (Diana Sakalauskaité) și Edouard (Ugo Broussot) speculațiile sunt la ordinea zilei. Sunt în vizită sau acasă? Sunt rude sau prieteni?
Capitolele și prologul nu curg în ordine cronologică. E destul de clar că, deși vorbim de o singură întâlnire a celor cinci, aceasta se întinde pe durata mai multor zile. Una dintre ele este Ajunul Crăciunului. O alta pare a fi cândva după Crăciun (după cum bradul există și apoi nu mai există). Filmat 98% indoor, filmul comunică, totuși, cu exteriorul prin intermediul ferestrelor largi ce pot fi zărite când și când. O parte dintre personajele ultra-secundare, de pildă cel al bătrânului a cărui moarte o intuim, au ca (posibil) unic rol re-așezarea cadrelor într-o logică cronologică. Același rol pentru scurtele cadre exterioare, a căror semnificație este printre cele mai misterioase din tot filmul.
Nici în privința naționalității tuturor personajelor lucrurile nu sunt lămurite. Deși pare că toți au origini ruse, boierii vorbesc între ei în franceză. Limba intelectualității din Imperiu, la finalul de secol 19. Servitorii vorbesc între ei în maghiară. Anumite dialoguri se poartă în germană. Colindătorii cântă în română.
Primul capitol durează spre 50 de minute și pare că a fost tras dintr-o singură dublă. De altfel, efortul actorilor de a memora și rosti cantitatea enormă de text pe care Puiu a preluat-o de la Soloviov a fost omagiat de regizor la Q&¥A-ul ce s-a întins spre ora 2 în noaptea proiecției de la TIFF. Efortul lor, dus până la limita lacrimilor, e dublat de uluitoarea prestație a directorului de imagine Tudor Vladimir Panduru, a cărui cameră a prestat, cu precădere în capitolul I, conform unei coregrafii de studiat în școală.
Profunzimea cadrelor lui Panduru obligă spectatorul la multiple revederi ale filmului. E cvasi-imposibil ca, dintr-o singură vizionare, să cuprinzi totul. În primul rând, pentru că dialogurile, mustind de concepte filozofic-religioase aride și având durate enorme, sunt, pe alocuri, chinuitor de urmărit. În al doilea rând, pentru că Puiu lucrează enorm în planul secund al imaginii și capacitatea publicului de a recepta și cuprinde, simultan, sensurile cuvintelor, gestica și mimica personajelor principale, întâmplările din plan secund și indicațiile temporal-cronologice oferite de costume (Oana Păunescu) și decoruri (Tiberiu Dinică) e surclasată de multitudinea de stimuli de pe ecran și din difuzare.
Substanța dialogurilor e adesea strivită de durată și ritm. Cei 5 impecabili actori rostogolesc vorbele cu o cadență intimidantă. Ideile principale pot fi, în mare, desprinse. Numeroase nuanțe scapă.
E cert că Olga e în dispută cu ceilalți. Ideile ei sunt, cel mai adesea, în răspăr cu valorile tradiționale ale celorlalți patru. Simplificând, Olga e oarecum de stânga, ceilalți, cu siguranță de dreapta. Edouard chiar binișor de extremă dreaptă, discursurile sale despre superioritatea unor categorii de oameni asupra altora avându-și oricând locul într-un manual de rasism. Ingrida are o oarece obsesie pentru armată și valorile acesteia, preamărind, la răstimpuri, războiul. Poziția lui Nikolai se clarifică spre final, când monologul său pro-creștinism taie o dată în plus pretențiile Olgăi de reformare și schimbare. Madeleine rămâne personajul cel mai misterios din punct de vedere ideologic, jucând adesea rol de arbitru, privilegiind, pe rând, cele două tabere care se formează, inerent, în cadrul fiecărui dialog.
Și totuși, Olga e, cel mai adesea, singură. Inegalitatea de forțe ar putea fi pusă pe seama spiritului epocii în contextul aristocrației europene ori pe o anumită înclinare spre dreapta a intelectualului Cristi Puiu. Cei mai politically correct ar putea vorbi chiar de misoginism. Din fericire, există planul secund.
Mișcarea de o precizie matematică a grupului de servitori, dinamica și tăcerea lor plasate în antiteză în caracterul static și ultra-locvace al celor cinci aristocrați, decupajul ambiguu al imaginii (sunt cadre lungi când din trupul filiform al lui István Téglás, veghind din urmă la bună desfășurare a mesei, nu se vede capul) creează o tensiune în crescendo. Sătul și poate frustrat de nesfârșitele dialoguri ce pare că nu duc nicăieri, învârtindu-se într-un cerc cu iz de închisoare / bolgie fără de ieșire, spectatorul devine din ce în ce mai interesat de mișcările din umbră.
Observând, poate, farfuriile aproape pline pe care servitorii le iau din fața mesenilor, incapacitatea acestora de a-și mișca singuri până și scaunul de la masă, e posibil ca privitorul să înceapă să judece în termeni de clasă. Pentru a-și accentua comentariul acid la adresa aristocrației, Puiu îi prezintă pe aceștia, în preambulul scenei cheie a filmului (derulată undeva la mijlocul acestuia), blocați, incapabili de reacție atunci când din casă se aud zgomote neobișnuite și când mișcarea viguroasă a clopoțelului nu e urmată de apariția vreunui membru al personalului. Recursul la paralizia din El ángel exterminador al lui Luis Buñuel e de rigoare.
Oricât ar vorbi, în Q&¥A-uri ori în interviuri, de pericolul niciodată depășit al repetării erorilor majore din istorie (cum ar fi, de pildă, instaurarea violentă a comunismului), Puiu nu dă deloc semne, în Malmkrog, că n-ar înțelege cauzele pentru care o mișcare revoluționară majoră plutea în aerul acelor ani din istoria Europei (și poate din cel al acestor ani). Dincolo de multitudinea de planuri (vizuale, temporale, stilistice) cu care își regalează publicul, filmul său este cu totul remarcabil și prin echilibrul cu care privește teribile dispute ideologice (relevante deopotrivă în 1900 și în 2020). Da, Olga, este în minoritate în dialogurile din avanscenă, dar în sprijinul ei vin mulțimile din umbră. Atât cele din planul secund al lui Panduru & Puiu, cât și, în oarecare măsură, cele din fața ecranului.
Descarcă broşura şi programul TIFF 2020 aici.