O trecere în revistă a scurtmetrajelor de ficțiune la Gopo, 2022

Eu sunt Dorin (r. Valeriu Andriuță)

O familie middle class din Moldova plătește un student sărac, Dorin (Eugeniu Prisacari) să susțină examenul de absolvire a facultății în locul fiului lor, Vergiliu, plecat la muncă în Italia. Nu-i nevoie ca diploma să aibă acoperire reală: este doar un pas formal pentru fructificarea relațiilor sus-puse ale tatălui. Pentru asta însă, trebuie ceva imaginație pentru a duce înșelăciunea la bun sfârșit.

Valeriu Andriuță exploatează povestea pentru a pune sub obiectiv crizele identitare ale societății sale de origine. În treacăt, se pune și pe el însuși în oglindă, apărând în treacăt pe televizorul din fundal.

Andriuță pune sub lupă dilemele tinerilor săraci din Moldova post-sovietică, obligați să navigheze între trecutul rusofon al URSS și româna lor modernă, între dorința de mai bine și închiderea viselor din cauza derivei valorice endemice.

Violența este o prezență constantă. De exemplu, o bătaie în toată regula se încinge între șoferi pentru un nimic, și nimeni nu intervine, pentru că, nu-i așa, nu-i treaba lor - asta în timp ce la radio un oligarh moldovean, fugit să nu fie arestat pentru corupție, spune că "nu se simte în siguranță în Moldova". Apoi, în cămin, un student își snopește iubita, pe deasupra considerându-se și nedreptățit, pentru că aceasta nu i-a răspuns avansurilor. Violența este atât de normală încât Dorin / Vergiliu o folosește cu succes pentru a-și forța trecerea de filtrele examenului.

Agresivitatea este însoțită de minciună. Pentru aceasta, Andriuță preferă țeserea unor elemente de decor care intră în conflict cu acțiunile reprobabile ale protagoniștilor. Mama studentului fictiv (Ecaterina Ladin) aprinde lumânări pentru reușita înșelăciunii într-o biserică în care preotul se roagă în rusă, deși credincioșii se tulbură reciproc în românește. Similar, în dormitorul lor conjugal, tapetul reprezintă copii ale unor nuduri renascentiste, opulență aflată în contrast flagrant cu cultura limitată a cuplului.

Contrastul cel mai clar - și concluzia filmului - se întâlnește spre final când Dorin este deja în sala de examen împodobită cu simboluri ale autorității instituționale pe care el tocmai o submina: chipuri de savanți din bronz, o frescă în stil bisericesc, hieratică, care povestește ceva despre măreția științei de carte. Într-un cuvânt, minciună pe bandă rulantă.

Extravaganzia mare, blat subțire, sos iute (r. Andrei Redinciuc)

Doi prieteni (Vlad Brumaru și Ștefan Mihai) se distrează sunând la întâmplare pe mobil. Sunt beți. Uneori râd, alteori aruncă vorbe ofensatoare.
 
Situația se complică atunci când, în timp ce înjură un cuplu necunoscut de pe un telefon lăsat deschis, comandă de pe altul o pizza "extravaganzia mare, blat subțire, cu sos iute". Da, sigur că își dau și adresa.

Tensiunea este astfel amorsată. Confruntați rapid de un cuplu agresiv (Corina Moise și Alexandru Pavel) care dau buzna peste ei, petrecăreții - zmei la adăpostul anonimatului - se topesc văzând cu ochii.

Cuplul violent amintește, prin dragostea incitată de violență, de cupluri cinematografice iconice precum Juliette Lewis și Woody Harrelson din Natural Born Killers / Născuți asasini (1994) sau Faye Dunaway și Warren Beatty din Bonnie and Clyde (1967).

Frica foștilor petrecăreți este apoi dezvoltată pe larg, iar limbajul dur, băiețos de cartier, dă o notă de autentic.

Interfon 15 (r. Andrei Epure)

Intrarea unui bloc gri, decrepit. Camera este blocată pe trepied, de unde se holbează paralizată secunde bune la o femeie în etate, relativ bine îmbrăcată. Nici ea, nici locatarii care încep să realizeze situația, nu știu ce să facă: să se apropie sau nu? Să arate empatie? Sau, dimpotrivă, să se îndrepte în altă direcție, văzându-și de ale lor, găsind priveliști mai atrăgătoare și mai vii?
 
Scurtmetrajul continuă în această dilemă între implicarea și datoria umană de întrajutorare și necesitatea de a-ți vedea de ale tale într-un oraș mare.

Dialogurile accentuează senzația de alienare socială la limita alienării mintale. Cosmina Stratan joacă rolul unei tinere prinse între dorința naturală de a ajuta și reticența societății, care privește în jur căutând o scăpare. Cumva, în privirile ei se concentrează dorința de a ieși din sufocantul post-comunist a milioanelor de tineri emigrați din România.

Forțarea imobilității, lentoarea dialogurilor, lividitatea personajelor sunt de plumb, creând o atmosferă mortuară care cuprinde întreaga societate. O hiperbolă despre legăturile sociale ale unui mare oraș post-comunist, sau, mai precis, despre disoluția acestora.

When Night Meets Dawn (r. Andreea Cristina Borțun)

Este o meditație asupra adolescenței prin limbajul cinematografic. Împărțită în două părți ca două lumi. Una este realitatea diurnă, în care culorile violente intră în contrast cu griul urban, cu verdele puțin ars de soare al vegetației. Un adolescent fără nume pleacă dintr-o singurătate urbană, în care pune porumbeii în cușcă la fel cum societatea îi pune visurile la sertar, pleacă împingând un cărucior improbabil format din scaune legate între ele de-a lungul Bucureștiului, într-o manieră ce amintește de personajul lui Jared Leto cum împinge căruciorul cu televizorul mă-sii la amanet pentru droguri.

Ajunge la o șuetă între adolescenți, în așa numita "Insulă a îngerilor" din Lacul Morii. Aici, gândurile și visele lor, geloziile și neînțelegerile sunt mestecate prin priviri hotărâte. Culorile vii, contrastante, fluorescente, își reclamă dreptul la recunoaștere. Chipurile, în schimb, le sunt tăiate, filmate doar în partea inferioară: ele mai degrabă se exprimă decât înțeleg. Totul nu este decât frânturi: de chipuri, de conversații, de planuri. Reușita tânărului director de imagine Laurențiu Răducanu de a surprinde aceste detalii grăitoare este de apreciat.

Apa verde a lacului de acumulare devine o punte de trecere într-un oniric nocturn, filmat monocrom. Imaginile, deși aceleași din timpul zilei, se transformă în coșmar. Spre final, personalitatea adolescentină se recompune din fluiditatea periculoasă a apei.

Șoarecele B (r. Ioachim Stroe)

Într-un buncăr izolat, un savant și asistentul său desfășoară un experiment important: dacă, "în loc să se bată pentru mâncare, șoarecii se vor ajuta unul pe altul". Adică, exact ceea ce oamenii nu au reușit să facă.

Până la rezolvarea acestei importante ipoteze, inegalitățile sociale între gestionarii studiului sunt dureroase. Herman, asistentul, este extenuat de orele lungi de supraveghere asupra șoarecilor, de multitudinea sarcinilor la care este pus. Se simte exploatat mai ceva decât șoarecii. Peste ele, tânărul cercetător ce se comportă ca un tiran este el însuși tras pe sfoară de un profesor care este gata să îi fure rezultatele cercetării, adică să și le treacă pe numele propriu atunci când vor fi publicate.

Această mini-societate în care peștele mai mare îl mănâncă pe cel mai mic este pusă în perspectivă prin grafici de animație în culori reci, cu oameni deformați / caricaturizați. Camera se depărtează adesea abrupt de personaje. Alături de imaginea fals-video care ar reproduce înregistrarea experimentului, aceste tehnici forțează spectatorul să se distanțeze și el. Să mediteze, adică, asupra instinctelor de competiție distructive ale rasei umane cu aceeași detașare ca cea a cercetătorilor în etologie animală.
 
Prin oraș circulă scurte povești de dragoste (r. Carina-Gabriela Dașoveanu)

Citiți cronica aici.