Îţi mărturisesc că La dolce vita este posibilă chiar şi în perioada aceasta. Poate sună nesăbuit sau naiv, dar pe parcursul a trei ore mi-am permis să trăiesc acest sentiment. De fapt, m-am trezit, fără să îmi propun să forţez acest sentiment, în plină dolce vita, în timpul proiecţiei filmului lui Fellini în Piaţa Unirii. Festivalul în sine este o dolce vita, aşa a fost în fiecare an, cu atât mai mult acum, iar a vedea capodopera lui Fellini a reprezentat una dintre acele bucurii neaşteptate, care îţi reamintesc de importanţa libertăţii de a-ţi permite să apreciezi farmecul chiar şi al unei clipe.
Nu vreau să explic acest film. După cum spunea Fellini însuşi, atunci cînd un film te mişcă, te emoţionează, nu ai nevoie de nici o explicaţie. La 60 de ani de la premiera lui La dolce vita, această bijuterie imagistică, flamboaiantă şi măiestrit lucrată, încă emoţionează. Mihai Chirilov se întreba zilele trecute dacă La dolce vita mai rezistă vizionării, în special de către generaţia tânără. Una este să vezi câteva scene legendare, alta este să stai trei ore la întreaga poveste. Aş spune că răspunsul la această îndoială este că da, La dolce vita se susţine fără probleme. A fost una dintre acele rare seri când în Piaţa Unirii a încetat forfota, era o linişte aproape religioasă. Cei care nu găsiseră loc în spaţiul special destinat proiecţiei stăteau la terase sau pe băncile din apropiere, sau în picioare, toţi mesemerizaţi de imaginile unei Rome de poveste şi de aventurile decadente ale unui erou care, în definitiv, caută ceva mai profund decât strălucirea de suprafaţă.
Pentru prima oară am văzut acest film şi m-am regăsit în Marcello... Într-adevăr, el era în căutare de subiecte senzaţionaliste, din lumea mondenă, o întreprindere ce părea extenuantă atunci, cum îmi imaginez că este şi în prezent (poate de aici şi melancolia subtilă a personajului, senzaţia de neîmplinire). Dar, asemenea lui, şi eu am fost, aceste zile la TIFF 2020, în căutare de subiecte, unele în care să regăsesc frumosul. Mi-au lipsit goana aceasta după frumos, surpriza descoperirii, nevoia de a continua căutarea.
Piaţa Unirii, această Via Veneto pe care TIFF-ul a transformat-o într-un spaţiu al întâlnirilor - al unora încărcate de sens, însă, departe de frugalitatea şi superficialitatea din majoritatea scenelor din film -, a restituit La dolce vita în cel mai potrivit moment. O ocazie unică, pentru mulţi, de a redescoperi pe un ecran atât de mare figuri legendare din cinematografia mondială - Fellini, Mastroiani, Anita Ekberg, Anouk Aimée -, dar şi pentru generaţia mai tânără de a intra probabil prima oară în contact cu aceste nume. Sunt convinsă că un astfel de film poate să fie momentul care transformă simpli spectatori în adevăraţi cinefili.
Nu m-am axat niciodată, în capodopera lui Fellini, pe critica decadentismului societăţii. Da, există o notă de ironie la adresa superficialităţii vedetelor, a jurnaliştilor şi a fotografilor portretizaţi uneori ca nişte şacali disperaţi să se arunce asupra prăzii - fie că este vorba despre sosirea unei actriţe faimoase, fie că este vorba despre o tragedie, precum sinuciderea lui Steiner, un intelectual bogat, la a cărui viaţă prosperă aspiră, cu invidie şi respect, Marcello. Dar dincolo de acest nivel, am văzut în La dolce vita o poveste despre nevoia de frumos. Frumosul de suprafaţă atât de mult blamat, dar şi acela mai încărcat de sens. Şi mai este frumosul clipei - carpe diem, a cărui valoare consider că este mai complexă decât tindem, de multe ori, să i-o atribuim.
Am ajuns să fim cumva ruşinaţi să recunoaştem că ne dorim, măcar din când în când, să trăim experienţe hedoniste. În societatea în care trăim, hedonismul nu este privit cu ochi buni. Trebuie să ai alte calităţi prin care să demonstrezi că eşti un cetăţean de bază, serios şi, eventual, dispus să se sacrifice pe piaţa muncii. Nu mai vorbeşte nimeni despre plăcerea de a te bucura de moment - sau, în orice caz, nu mai este privită ca o valoare în sine. Este frowned upon. Când Marcello o însoţeşte pe Sylvia pe străzile Romei, îţi dai seama că, deşi totul a pornit din reflexul lui de jurnalist, de a obţine un subiect "fierbinte", în final se lasă purtat de fascinaţia momentului. Clipa aceea de magie pură, când intră amândoi în Fontana din Trevi, este posibilă doar pentru că nici Marcello, nici Sylvia nu mai sunt cei din viaţa de zi cu zi: jurnalistul şi actriţa devin, pentru câteva clipe, doi oameni simpli, prinşi în magia momentului. Da, se destramă rapid şi sunt prinşi din nou în caruselul nebun al vieţii mondene, dar pentru acea clipă unică, timpul a stat în loc şi le-a permis să trăiască liber.
A căuta să îţi creezi o viaţă cu sens, care să nu fie formată doar din petreceri, mondenităţi sau muncă rutinată, trebuie să fie un demers conştient şi susţinut, căci este foarte uşor să aluneci într-un labirint al alegerilor greşite. Dar şi mai greşit mi se pare să îţi refuzi bucuria momentului. La dolce vita este o stare de graţie, de care nu trebuie să ne fie teamă.
Descarcă broşura şi programul TIFF 2020 aici.