S-o recunoaştem, filmul românesc a avut zile mai bune, ca să nu spun chiar faste, ani îmbelşugaţi şi recunoaştere mondială a valorii. Când substantivului care desemnează izbânda ieşirii filmului în public i se adaugă adjectivul "mondial / mondială", te aştepţi să fie ceva de capul lui, să coincidă cu afirmarea şi recunoaşterea produsului scos pe piaţă. Nu e cazul cu mult prea modesta încercare de a spune ceva în filmul lui Tudor Cristian Jurgiu.
E frumos locul din parcul de lângă Iulius Mall, sunt mult mai confortabile şezlongurile decât scaunele din material plastic, atmosfera mai îmbietoare decât curţile interioare din centru, unde s-au proiectat alte filme din festival, dar cu filmul în cauză ce te faci? Aştepţi să demareze, să intre în subiect, dar asta nu se întâmplă nici în final. Atunci, dacă ai avut răbdarea să stai până la sfârşit, te bucuri că s-a terminat şi poţi pleca acasă fără să fi fost înţepat de ţânţari.
E frumos şi de înţeles să tinzi spre afirmare, e remarcabil ca din poziţia de aspirant să ajungi să realizezi un film (câţi nu doresc asta?), dar unde-i substanţa care să acopere titulatura de regizor, scenarist, operator de imagine? Am plecat tare dezamăgit de la acest film, mult prea modest pentru a fi selectat la acest prestigios festival. Povestea care îngână un basm nu este un scenariu coerent, puternic şi acest lucru se vede şi din avionul care trecea pe deasupra capetelor spectatorilor, uimindu-mă cu minunatele lui lumini proiectate pe cerul întunecat. Dacă treceau mai multe, le-aş fi admirat cu mai mare plăcere decât să-mi îndrept privirea spre ecran.
Scenariul e din petice, însăilări de situaţii penibile, scenele sunt mult prea lungite, vidate de orice expresivitate. Lipsa de idei îndeamnă pe cei doi scenarişti - Tudor Cristian Jurgiu şi Anca Tăbleţ - la artificii puerile, stânjenitoare. Legătura cu basmul e o găselniţă nu destul de bine exploatată, un teasc de stors vin acru, de unde este stors şi titlul. 70% din imagine glorifică obscuritatea ca mijloc de a încadra elementul fantastic din basm, misterul prea puţin evidenţiat. E prea mult întuneric. Realizatorii n-au auzit de tehnica numită "noaptea americană". Din acest motiv fizionomiile protagoniştilor se reţin cu greu. Dacă ar fi fost şi alte personaje, nu ar fi fost greu să-i confunzi. Dar din fericire sunt numai două: limbuta Clara, interpretată entuziasmant de Nicoleta Hâncu şi mereu ursuzul ei partener Vlad, întruchipat franc şi destul de convingător de Bogdan Nechifor. Dacă n-ar fi derapajele de la un fir epic ceva mai coerent, povestea ar avea o noimă, fiind mult ajutată de jocul actorilor. Personajele primesc un contur real în multe din secvenţele filmului. Clara e tipul de femeie cicălitoare, enervantă prin vorbăria şi sâcâielile ei, calină şi copilăroasă, nehotărâtă şi iubitoare în acelaşi timp, deprimată (de ce?) şi infidelă (de ce?). Ea aruncă vorbe deplasate, parcă venite din partea altui personaj, nelipite de structura caracterului ei şi de aceea neconvingătoare. De ce trebuie să braveze "m-am futut cu cineva", când nu ni se dau elementele ieşirii din cuplu? Vocea narativă (a basmului insinuat) e curată şi limpede, a dialogului dintre ei e "ornată" cu organe sexuale la modă în vorbirea curentă. Educaţia se face şi prin film, nu? Vlad e taciturn, uşor indiferent, un om bun, care-i tolerează fanteziile, dar se supără când ea îl caracterizează aşa. Când nu mai au ce să-şi spună şi cum să lungească scenariul, se apelează la umpluturi bizare. Vlad este pus să citească despre bazinul hidrografic al Moldovei, camera alunecând pe frunzele îngălbenite ale copacilor. Poezie curată. Credeţi-mă, când se citea la Radio Bucureşti "cotele apelor Dunării" era mai interesant.
Francisc Munteanu avea dreptate când spunea că orice film de dragoste începe cu povestea "un băiat iubeşte o fată", dar important este cum spui această poveste. Vlad şi Clara sunt doi depresivi ce caută eternizarea iubirii lor prin recursul forţat la basm. Este insistenţa ei. Într-un cuplu, El este "Prinţul" ei şi Ea este "Prinţesa" lui. Aşa ar vrea ea să trăiască această relaţie, nu tern, comun, banal. Dar banalitatea dă năvală adesea sub alte forme.
Realizatorii nu ştiu să promoveze un stil al poveştii şi de aceea apelează la mai multe, devenind incongruent. Apariţii din zona fantasticului sunt tratate ca realiste (vulturul din poveste, scărpinatul în cap şi apariţia lui Prinţului Vlad, blestemul presupus, etc.). Asta pentru a sări din monotonia vieţii de cuplu. Se apelează la expresionism non-real spre a sublinia nestatornicia eroinei în scena când, tot în obscuritatea grea de sensuri adânci ea repetă de mai multe ori întoarcerea spre el şi spre perete. Căutare, nelinişte, ezitare, zbucium sufletesc. La fel este scena finală, când printre tineri copaci, tinerii eroi se învârtesc şi se răsucesc negăsindu-se, rămânând să se caute la infinit. Sunt secvenţe reuşite, dar nelegate ombilical de ansamblul mozaicat al poveştii. Sunt scene disparate, filmate la mare sau în preajma Catedralei Mântuirii Neamului fără motivaţie şi susţinere epică. În prima scenă, cei doi sunt îmbrăcaţi în haine groase, cu fular şi în spatele lor e verdele vegetaţiei... Să mai spun?
Filmul vorbeşte despre instabilitatea în cuplu dând impresia că dragostea este privită din exterior, fără fiorul lăuntric al participării partenerilor. Actorii sunt puşi să ilustreze un şir de scene şi ei o fac după cum au fost dirijaţi. Asta e tot.
Descarcă broşura şi programul TIFF 2020 aici.