august 2020
Festivalul TIFF 2020
Rialto, în regia lui Peter Mackie Burns, este un film care surprinde prin interpretare şi autenticitatea simplă a trăirilor personajelor. Totul pare natural, nimic nu este ascuns după perdea. Orice durere, trăire, condamnare sau pasiune este acolo pentru a submina orice pudibonderie sau ipocrizie care sufocă lent moştenirile vetuste ale codurilor afective.


Colm este un bărbat trecut de patruzeci şi cinci de ani, cu o viaţă aparent normală, care trece printr-o criză emoţională - consecinţă a morţii tatălui său, cu care nu avusese o relaţie foarte bună. La această pierdere se adaugă şi vestea disponibilizării lui, după ce a lucrat o viaţă la docuri. Cu trac în comunicare, Colm preferă să ia calea alcoolului, decât să îşi deschidă sufletul în faţa soţiei sale, o femeie destul de cicălitoare şi posesivă. Totuşi, o licărire de speranţă pentru o viaţă afectivă vine sub chipul lui Jay, un tânăr de nouăsprezece ani cu un trecut în zona prostituţiei masculine - de care nu este neapărat mândru, dar despre care recunoaşte însă că i-a fost o sursă constantă de venit, la fel ca şi acum.

Întâlnirea celor doi, în toaleta unui centru comercial, prevesteşte cele ce vor urma. Colm lasă deoparte orice prejudecăţi morale şi se scufundă în pasiunea erotică faţă de acest tânăr, de o vârstă apropiată de aceea a fiul său. Această pendulare a lui Colm, între negare şi extaz, acceptare şi vinovăţie, contrabalansează orice expectanţă melodramatică care ar putea ştirbi din hazardul inconştient al potenţialului său homosexual. Naturaleţea cu care Burns reuşeşte să introducă spectatorul în acest iureş emoţional în care Colm încearcă să se (re)descopere şi să se (re)găsească pe sine, atât ca bărbat, cât şi ca tată, se transformă până la final într-o diagnoză plată a unei masculinităţi eşuate. Criza de vârstă prin care trece Colm, se suprapune peste criza socială a lui Jay, care dintr-o greşeală s-a trezit tată mult mai devreme decât şi-ar fi propus.

Este interesant de urmărit cum cei doi bărbaţi se dezvăluie unul celuilalt, nu numai în experienţele sexuale, cât mai ales în cele afective. Pentru Colm, Jay este singura persoană în faţa căreia poate să fie autentic şi singura în faţa căreia poate să spună ceea ce simte şi gândeşte cu adevărat, fără să fie judecat. Finalul filmului vine ca o eliberare, ca o explozie (ne)controlată, a cărui efect domino antrenează toate personajele deopotrivă. Preţul plătit de Colm, pentru singurul moment în care gândurile şi trăirile lui s-au sincronizat într-un punct acceptat şi asumat integral - şi anume relaţia cu Jay - îl aduc pe acesta în pragul unui faliment emoţional. Trezirea la realitate, din această iubire-pasiune viciată, îl lasă pe Colm în acelaşi punct desuet al existenţei sale, fără să fie pregătit să identifice într-un mod obiectiv elementele declanşatoare ale propriei sale decăderi.

Descarcă broşura şi programul TIFF 2020 aici.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus