Am acceptat bucuros invitaţia Vioricăi de a mă implica activ în promovarea cărţii. Câteva impresii personale, pe care le exprim aici, sunt un preambul la această campanie.
În facultate toţi îl numeam Rică. Am fost colegi şi am avut şansa să-i avem ca profesori de regie pe Radu Penciulescu şi Mihai Dimiu, starurile necontestate ale şcolii de atunci, iar printre colegi pe Ivan Helmer, Anca Ovanez şi Andrei Zaharia, care, mai devreme sau mai târziu, spre deosebire de Manea, şi-au continuat cariera în afara ţării.
Fiind studenţi la regie, jucam uneori ca actori unii la alţii. Manea, alături de Pittiş, s-a dovedit un actor miraculos în Ubu roi, primul meu succes regizoral (după ani de umilinţă la clasa de actorie). A urmat un turneu la Wroclaw, la un festival studenţesc, cu piesa Nu sunt turnul Eiffel, pe care am regizat-o distribuind şi colegi de la regie, printre care Rică Manea, prilej unic pentru toţi de a-l întâlni pe Grotovski şi a asista la sesiuni de lucru şi spectacole, fapt ce ne-a marcat profund. Sub influenţa acestei experienţe, odată reîntorşi, Manea a realizat doua spectacole incendiare: Macbeth şi Lecţia lui Ionesco, cu Niky Wolcz, ambele şocante prin intensitate şi forţa de invenţie cu totul ieşită din comun. La Sibiu, Rosmersholm, spectacolul său de absolvire, a atins profund lumea teatrului. Lucian Pintilie declara: "E spectacolul care la ora actuală îmi propune viziunea cea mai radical nouă despre actul teatral; este declaraţia cea mai fermă împotriva tuturor constrângerilor legate de o reflectare tradiţională a realităţii pe scenă; e un spectacol iconoclast dar este iconoclastia unui preot aspirând spre adevăruri noi, semnificative, nu o iconoclastie agresivă de saltimbanc. E o iconoclastie de tip Luther, bizuită tocmai pe o reabilitare a fanatismului."
Manea aşa cum arăta în timpul studenţiei, când am lucrat împreună
După ce am părăsit Institutul, drumurile noastre s-au despărţit. Eu am plecat curând la New York, doar pentru trei luni şi nu-mi imaginam că voi petrece o jumătate de secol în acel loc. I-am scris lui Rica de cum am ajuns, dar nu am primit răspuns. Cu timpul am aflat că, în paralel cu unele spectacole, care continuau să stârnească admiraţie, deseori fanatică, dar şi controverse, situaţia sănătăţii lui începea să se înrăutăţească. Semnele bolii apăruseră deja din şcoală. Avea o sensibilitate exacerbată, care îl conducea uneori spre stări şi comportamente ciudate. Făcea asociaţii neaşteptate, care uneori dezvăluiau înţelesuri nebănuite, alteori erau confuze. O paranteză - în tren spre Wroclaw îmi amintesc că se simţea agitat, spunând că parcă era urmărit de agenţi cu misiunea să-l răpească. În aceeaşi cuşetă, prefera să doarmă în patul de sus pentru că se simţea mai protejat, iar înainte să se culce întreba obsesiv daca uşa e bine încuiată să nu pătrundă cumva "forţele obscure".
Deşi actorilor cu care lucra le arăta o afecţiune candidă, iar ei în majoritate îl adorau, totuşi avea uneori impresia că poate nu-l respectau destul sau că aveau intenţia să-l trădeze. Noi credeam uneori că glumeşte, avea un simţ al umorului foarte special. Îl văzusem în repetiţii arzând pur şi simplu, lucrând rapid mereu la temperaturi maxime, însă spre final era adesea epuizat şi nemulţumit, rezultatul concret arătând rareori aşa cum şi-l imaginase. Şi e de înţeles: teatrul lui era creat din ţesătura viselor.
***
Propunerile teoretice ale celor 19 piese, descrise în carte, evident liberează imaginaţia, dar nimeni, nici chiar el, nu ar fi putut să le pună în practică. Erau imagini subiective, direct asociate cu starea lui psihică, care îşi luau zborul. Condiţiile de lucru modeste, fiind mereu în altă parte, nu erau ideale. Ştiam că era invitat uneori să lucreze în capitală, dar prefera constant provincia; actorii bucureşteni şi atmosfera îl intimidau, poate. Avea succes, tot ce făcea purta marca originalităţii incontestabile, cu sclipiri de geniu, dar atât boala cât şi atmosfera de lucru deveneau tot mai dificile. Nu am mai auzit nimic de la el direct, dar îmi închipuiam că citea scrisorile mele entuziaste despre o Americă efervescentă pe care o descopeream, despre curente novatoare şi artişti remarcabili care mă influenţau, despre un New York supraplin de energii creatoare. Cu timpul i-am înţeles tăcerea, aflând de la prieteni că nu-şi găsea locul, că boala începea să se manifeste mai des şi mai pronunţat, obligându-l să viziteze centre de reabilitare neuropsihică şi să lupte cu singurătatea şi vidul tipic regimului.
Amândoi eram exilaţi, dar ce ironică diferenţă: eu în downtown Manhattan, el în Căminul de Recuperare din Galda de Jos. Am simţit cât de nedreaptă poate fi uneori soarta. Nu uneori, deseori.
Am încercat tot ce mi-a stat în putere: am scris ca să reamintesc breslei obligaţia pe care o aveam să ajutăm un artist de calitatea lui, am participat la un film documentar despre şi cu el, în care solicitam să i se ofere urgent un centru în care să aibă condiţii optime de linişte şi calm pentru a lucra. În starea psihică în care se găsea avea nevoie de un grup care să-l susţină şi să-l înţeleagă. Încercările au rămas fără ecou. Am fost mereu surprins că în ţări occidentale cu posibilităţi generoase de burse, ateliere şi festivaluri, care au invitat regulat artişti speciali din Est, nu pare că s-a gândit nimeni la Manea. Mulţi prieteni au crezut în geniul lui, dar nimeni nu a reuşit să-l ajute, nici măcar să fie dus într-o clinică civilizată din vest, cu posibilităţi mult mai bune. După cum afirma Viorica, "boala, din păcate, nu a avut şi nu are tratament". Dar ea, ca o soră excepţional de devotată, a fost alături de el de la prima lui premieră cu Rosmersholm şi a preluat ceva din fanatismul lui în intenţia cu care îi promovează opera şi imaginea după moarte atât în ţară cât şi în afara ei.
Perseverenţa ei a dat roade. Cartea e un bun instrument de cunoaştere şi sper că traducerea engleză va folosi nu doar studenţilor care fac cercetări în universităţi, ci va fi descoperită şi de publicul larg. Imaginaţia febrilă a artistului în luptă cu boala psihică în contextul sistemului comunist opresiv va lăsa o urmă tulburătoare, care pe unii îi va ilumina, pe alţii îi va confuza, dar nimeni nu va rămâne indiferent.
**************
Ca orice artist ieşit din comun, Manea era sortit să se simtă sufocat într-un mediu în care mediocritatea înconjurătoare se complăcea într-o existenţă plată, fără evenimente importante, trăia in conflict cu uniformitatea cenuşie impusă de regim. Plictiseala care decurge din monotonia obsedantă a vieţii sub comunism, trăită în teamă, fără viziune, a funcţionat asupra lui ca un imbold suplimentar să se concentreze exclusiv pe teatru. Comediile lui Shakespeare sunt mai degrabă tragedii, în care plictiseala şi mediocritatea abundă. Ce ecou al vieţii sub comunism!
Chiar dacă problemele de sănătate nu ar fi existat, era de aşteptat ca Manea să evadeze din realitatea dureroasă şi umilitoare în imaginar. Devenind din ce în ce mai imposibil să-şi împlinească în viaţă nevoia de relaţie umană, mereu prezentă, el a operat o aproape permanentă ficţionalizare a vieţii şi a teatrului. Nu întâmplător a fost atras de acest citat dintr-un poet francez, reprodus în cartea de la Routledge: "Să trăim?! Servitorii noştri vor face asta pentru noi!" Trist citat.
Dacă ar fi avut cel puţin condiţiile necesare pentru a-şi transforma visele si fanteziile într-o viziune solidă, ar fi fost un mare câştig pentru istoria teatrului. În realitate, el a suferit ca să-şi realizeze spectacolele şi să scrie. Atâtea câte au fost, ele au transmis multora vibraţia talentului său unic. Chiar fragmentară şi incompletă, opera lui, incluzând aceste caiete de regie nerealizate pe scenă care alcătuiesc cartea, cu multe observaţii speciale şi şocante atât în cele 19 propuneri de spectacole shakespeariene, cât şi în confesiunile finale, reprezintă o tentativă de drum complicat, chinuit, cu pierderi şi regăsiri, dar mereu curajos, spre necunoscut.
Poate de aceea şi din cauza unor similarităţi biografice, unii au văzut în Manea un "Artaud al nostru". Un prieten, regizorul de teatru şi film Arby Ovanessian, mi-a atras atenţia că Artaud, în scrierile lui despre teatru, nu a fost niciodată influenţat de boala proprie, că niciun gând, nicio frază din Teatrul şi dublul său nu reflectă stări personale. Scrierile lui au revoluţionat teatrul şi au exercitat o influenţă durabilă asupra multor generaţii, de la Brook[i] la tineri de astăzi. E un poet care ne cheamă să ne luăm zborul împreună cu el, dar fără centura de siguranţă. Dacă Manea va reuşi să facă acelaşi lucru, timpul o va dovedi.
Deşi nici eu nu am putut să-l ajut cum aş fi dorit şi ar fi meritat, sunt bucuros că cel puţin i-am înlesnit întâlnirea cu Grotovski. Dacă pe mine Brook m-a influenţat să devin, ca şi el, un regizor preocupat, nu doar de actor, ci de spectator, ceea ce pentru unii însemnă "regizor comercial", Manea a dorit să urmeze drumul misterios şi secret al lui Grotovski, iar sacrificiul lui sper că va fi descoperit de generaţia tânără prin intermediul cărţii şi chiar dacă pe unii îi va irita, ofensa, şoca sau nelinişti, pe alţii îi va face fericiţi iar pe mulţi îi va uimi şi inspira.
[i] În Le theatre et les dieux Artaud scrie: "30 de spiţe se întâlnesc în centru. spune Lao Tzu, dar vidul din mijloc e ce face să se învârtă roata" Iată sursa care l-a inspirat pe Peter Brook să scrie Spaţiul gol.