Cele două celebrităţi se întâlnesc aici întâmplător, fără să se fi văzut face à face vreodată şi derularea întâmplărilor este pusă pe roţi de şăgălnicie firească, neostentativă de Guillaume Nicloux şi echipa sa. Scopul regizorului este de a pune în evidenţă figura controversatului şi scandalosului prozator Michel Houellebecq (aici în fază de mâţă îmblânzită, devigorată, lipsită de forţa care l-a proiectat pe cerul celebrităţii literare franceze), adică un bătrânel slăbănog şi cam şui, alături de prezenţa gonflatului Gérard Depardieu, alias Obelix, prieten cu Putin şi cu Sylvester Stallone, umplând ecranul cu burta şi masivităţile lui carnale. Niciunul nu se jenează să se arate dezbrăcat, cu trupul expus dezamăgirilor. Ştiu amândoi că faima lor nu de la aceste trupuri beteşugite le vine, aşa că nu riscă nimic exhibându-le. Publicul îi iubeşte aşa cum sunt. Ei îşi joacă pe ecran, degajaţi, nestingheriţi, propriile vieţi, deci şi corpuri adesea nude.
Regia lasă loc liber manifestărilor celor doi, într-un mod aproape documentarist-biografic, aş spune, şi conduce caravana comicăriei pe firul subţire epic al unei dispariţii. Mama amicului lui Michel Houellebecq, Maxime Lefrançois, femeie la 80 de ani, a dispărut de acasă şi e de presupus că Michel ştie ceva. Maxime îl vizitează în acest centru spa pentru a încerca să dea de urma ei. Se pare că ea a plecat, părăsindu-şi soţul, ca să-şi trăiască viaţa alături de un bărbat de 40 de ani. Apariţia acestuia, un bărbat de culoare, este cireaşa de pe tortul aniversărilor şi omagierii senectuţii, desigur, cu efecte rizibile. Nimic nu rezistă acestui gen de comedie: nici extrapolările de culoare.
Michel Houellebecq repetă de mai multe ori în film că el însuşi a fost răpit de oamenii lui François Hollande în timpul alegerilor prezidenţiale din 2012 pentru a fi retras din cursă, altfel ar fi ajuns preşedinte. Pretinde el. Trimiterea e directă la celălalt film din serie al lui Guillaume Nicloux, în care Houellebecq l-a jucat pe Houellebecq: Răpirea lui Michel Houellebecq / L'enlèvement de Michel Houellebecq (2014). Acum, la cinci ani de la răpire, Michel se întâlneşte cu Gérard în centrul spa, într-o atmosferă de bien-être şi relaxare, fumează pe ascuns, beau vin pe ascuns, povestesc, fac tratament, glumesc. Din acest punct de vedere, Thalasso e un fel de regal pe teme de senectute ca The Odd Couple (1998) cu Jack Lemmon şi Walter Matthau. Gérard este cel care aduce "muniţia" şi-l provoacă pe Michel la discuţii despre moarte şi viaţă, despre sexualitate şi experienţe diverse. Sunt adorabile interferenţele cu ceilalţi oameni veniţi la talasoterapie, desigur, tot în halate albe. Unul, care se declară fan al lui Houellebecq, îi cere autograf pe o carte a altui scriitor. Un angajat al centrului îl admiră pe Gérard pentru rolul Obelix, gesticulând ca un apucat.
După ce a interpretat marile personaje din literatura franceză şi străină, din cultura universală (Jean Valjean, Contele de Monte Cristo, Zadig, Danton, Tartuffe, Cyrano de Bergerac, Honoré de Balzac, D`Artagnan, Rasputin, Ipu, Columb, pentru a aminti doar câteva), plictisit şi dezabuzat, ca şi cum ar fi fost fleacuri, Depardieu aruncă în treacăt remarca jignitoare "Filmul e rahat". Să-l luăm în serios ar fi o prostie. Sunt vorbele unui om ajuns la capătul unei strălucite cariere. Acolo unde orice ar spune îi este iertat. Sigur, i se pot reproşa destule, printre care şi mutarea domiciliului în Rusia lui Putin pentru a scăpa de taxele franceze exagerate. Dar şi mai multe i se pot reproşa lui Houellebecq, cel care a bulversat societatea literară a Franţei actuale prin cărţile lui de o virulenţă nemaiîntâlnită. Atitudinea de respingere a celor doi veniţi să-şi revigoreze organismul este pusă în seama altui purtător de halat alb care, cu o mină gravă, serioasă, de filozof cu barbă, îi anatemizează curajos: "Domnilor, am venit să vă spun că sunteţi ruşinea Franţei." Poate fi luată în serios această sentinţă într-o comedie graţioasă ca aceasta? Biciul autopersiflării e purtat cu destulă îndemânare pe deasupra capetelor încriminate pentru a nu lovi decât dojenind.
Prezenţa apei de mare pe ecran are exclusiv rol de terapie. Deşi se încearcă intruziuni de metafizic diluat în dialogul dintre ei, suntem departe de reveriile lui Bachelard de tipul: "Orice visare în faţa apei se cosmicizează". Apa e în film doar terapie pur şi simplu, cum însuşi acest film este o terapie. Poate că îi vor mai veni idei regizorului-scenarist pentru a prelungi seria cu alte terapii amuzante.
Descarcă broşura şi programul TIFF 2020 aici.