În scena de deschidere din Babyteeth, un dinte cu rădăcinile încă însîngerate pluteşte într-un pahar plin cu apă. E curată şi limpede. Şi nici nu-i vis. E viaţa reală şi anomalia unei fete pe nume Milla care încă nu şi-a pierdut, cum ar fi fost normal la vîrsta ei, toţi dinţii de lapte.
Dar ce mai e normal pe lumea asta şi de ce am aştepta de la un film să ne descrie aşa-zisa normalitate, după tiparele pe care ni le construim noi? Milla e adolescentă şi e izbită (la propriu) de un tip dubios, în timp ce aştepta trenul pe un peron. Moses e dependent de droguri şi vine din altă lume decît cea a Millei. Ea poartă uniformă şcolară, studiază vioara şi pare să provină dintr-o familie bună; el are un aspect neîngrijit şi e nevoit să se descurce singur, fără îndrumarea, sprijinul sau dragostea lui familii. Poate ieşi ceva bun din ciocnirea lor? Ce şanse au cei doi să se îndrăgostească şi să fie împreună? Nici una. Şi totuşi...
Babyteeth e, la un prim nivel, povestea de iubire dintre Milla şi Moses. Filmul sondează însă, cu foarte multă inteligenţă şi subtilitate, şi straturile care înconjoară înfiriparea acestei relaţii şi reuşeşte, într-o manieră grozav de sensibilă să construiască elocvent şi pe alte planuri. Prima iubire, mai ales în viaţa unei fete, poate fi naivă şi cel mai adesea dulceagă. Nu e şi în cazul Millei. Suferă de o boală incurabilă şi exuberanţa primilor fiori de dragoste se îngemănează cu durerile trupului şi toate convulsiile pe care le aduc suferinţa şi duritatea tratamentului. Îmi bate inima atît de tare că simt că voi face un atac de cord, spune fata, obligîndu-l pe Moses să devină responsabil şi să înveţe să îi poate cu adevărat de grijă. Maturizarea celor doi pe plan afectiv e dublată de luciditatea de a şti că moartea pîndeşte după colţ.
Apoi, la un nivel secund, dar nu secundar, e drama pe care o trăieşte familia Millei. Deloc perfectă cum părea la prima vedere. Anna e o fostă pianistă ce suferă de depresie şi pe care o tratează chiar soţul ei, Henry, care e psihiatru. Au şedinţe de terapie în fiecare marţi. Cum scrie la carte, cu vizite la cabinetul lui. Ce-i drept, şedinţele sînt mai intime decît relaţiile clasice medic-pacient. În plus, el poate verifica în fiecare dimineaţă dacă ea şi-a luat pastilele. Nici unul dintre soţi nu e uşă de biserică, cum se spune, şi sînt tentaţi să scape de probleme căutînd în relaţii extraconjugale rezolvarea problemelor din cuplu. Dar nu infidelităţile celor doi sînt importante în film. Ele sînt acolo doar ca să ne arate că viaţa e, uneori, croită după măsuri injuste. Mai important în film e firul care explorează durerea celor doi părinţi. Cît de cumplit poate fi să ştii că îţi vei pierde copilul, să îl vezi că suferă şi să nu îl poţi ajuta? Oricîtă morfină i-ai prescrie. Cîte sacrificii şi compromisuri sînt dispuşi să facă doi părinţi care văd că fiica lor s-a îndrăgostit de cine nu trebuie? Oricîte. Căci nimic nu e prea mult ca să îşi vadă copilul fericit în ultimele lui zile din viaţă.
Remarcabil pentru un debut în lungmetraj, filmul regizat de Shannon Murphy, pe lîngă că nu cade în nici un clişeu al filmelor cu adolescenţi sau în melodramă, are o distribuţie susţinută excepţional de actori şi o muzică foarte potrivită cu povestea. Structura este şi ea atipică. Cu tăieturi bruşte, care însă curg firesc, şi împărţit într-un soi de capitole, diferite ca întindere şi care poartă fiecare cîte un titlu. Mai scurt sau mai lung, dar de fiecare explicit pentru scenele de pe ecran. Cînd Moses o întîlneşte pe Milla. Insomnie. Greaţă. Iubire. Cînd Moses face spaghete. E drept că există şi scena care se numeşte O dimineaţă perfectă, şi care e oricum, numai perfectă nu. Dinamica tensionată sau tandră a relaţiei dintre personaje e ruptă uneori, inspirat, de fixitatea unor scene calde sau profunde cum e cea în care mama şi fiica stau îmbrăţişate sau de minunatul capitol scurt care se numeşte, misterios, Ce i-a spus moartea Millei.
Ce i-a spus nu ştim, doar bănuim. Căci rămîne nespus în Babyteeth. Şi tocmai aici e frumuseţea şi delicateţea acestui film care emoţionează pînă la lacrimi, fără să cadă totuşi în capcana sentimentalismului facil. Dimpotrivă, e atîta complexitate în filmul ăsta, cam cîtă complexitate aduce cu ea urgenţa morţii. Ştie cum să atingă corzi sensibile şi ştie cum să introducă în scenă finalul. Ştii că există un final, poate la început îl negi, poate te revolţi, poate pînă la urmă îl accepţi şi chiar îl doreşti. Chiar dacă sînt acolo de la bun început şi ai putea zice că sînt previzibile şi te vei obişnui cu ele, sfîrşitul şi moartea sînt întotdeauna imprevizibile.
Babyteeth a cîştigat Trofeul Transilvania şi Premiul publicului la cea de-a 19 ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, desfăşurat la Cluj între 31 iulie şi 9 august 2020.
Descarcă broşura şi programul TIFF 2020 aici.