Caro diario (V) - Pinocchio la TIFF, 2020

Caro diario,

Ştim cu toţii povestea păpuşii de lemn care îşi dorea cu ardoare să devină băiat. Este una dintre poveştile clasice ale copilăriei: călătorim alături de Pinocchio în locurile fantastice în care ajunge după ce fuge din casa celui care i-a dat viaţă, tâmplarul Geppetto, râdem când nasul îi creşte tot mai mult atunci când spune câte o minciună şi plângem când vedem în ce necazuri intră din cauza naivităţii sale. În final, suntem fericiţi că şi-a îndeplinit dorinţa de a fi om şi că s-a regăsit cu tatăl său, care plecase de acasă în căutarea fiului. Adaptarea lui Walt Disney este cu siguranţă cea mai faimoasă, atât vizual, cât şi ca prezentare a firului narativ, versiunea propusă de legendarul cineast fiind cea care şlefuieşte în mentalul nostru imaginea lui Pinocchio. Adevărul este că Walt Disney l-a îndreptat pe Pinocchio pe un drum mult mai luminos decât cel pe care i-l destinase creatorul său - personajul din carte este mult mai realist construit, latura negativă este vizibil accentuată, iar mediul în care evoluează acesta este mai degrabă de un realism brutal decât de realismul magic pe care tindem să îl asociem poveştii sale.


Experienţele prin care trece băiatul care visează să înveţe să fie om sunt lipsite de orice urmă de milă sau de bunăvoinţă. Oamenii în rândul cărora vrea să intre sunt, cu mici excepţii, viciaţi, răi, oportunişti. Pinocchio, la rândul său, este dominat iniţial de porniri egoiste şi îi întoarce iubirea tatălui prin indiferenţă şi maliţiozitate. Este nevoie să treacă printr-un purgatoriu pentru a aprecia bunătatea şi dragostea, pentru a diferenţia binele de rău.

La TIFF, am ajuns să mă gândesc din nou la aventurile lui Pinocchio, într-o seară când, pe ecranul uriaş din Piaţa Unirii, figura serioasă, cu tuşe aproape sumbre a păpuşii ce în amintirea mea purta notele diafane din vremurile copilăriei trăite în bula Walt Disney m-a făcut să redescopăr subtilităţile şi nuanţele profunde ale poveştii lui Colodi. Mateo Garrone, regizor pasionat de reinterpretarea basmelor clasice - Tale of Tales / Povestea poveştilor / Il racconto dei racconti (2016) este o aventură postmodernă în care îi trimite pe Hansel, Gretel, Frumoasa şi Prinţul, şi pe toţi eroii copilăriei noastre, răsturnând toate convenţiile genului -, propune, în cel mai recent film al său, o revizitare a locurilor comune din Pinocchio. Garrone se îndepărtează, de fapt, de modelul Walt Disney şi readuce în prim-plan intenţiile lui Colodi: accentul pus pe inegalităţile sociale, pe exploatarea celor săraci, pe ameninţările care îi pândesc pe cei din clasa cea mai de jos, în acest caz ţăranii, care, atunci când ies din mediul lor, sunt abuzaţi, păcăliţi cu uşurinţă, batjocoriţi. Peisajul bucolic, paradisiac al ruralului devine anacronic cu ritmul rapid, cu note dezumanizante al modernizării.

Aspectul care şochează în versiunea lui Mateo Garrone este, în primul rând, crearea unei atmsofere ce nu mai are nimic dintr-un basm. Îndepărtându-se de linia carnavalescă, apropiată de commedia dell'arte din Povestea poveştilor, regizorul învăluie povestea lui Pinocchio într-un aer pe care te-ai aştepta să îl regăseşti într-un thriller. Traseul lui Pinocchio este apăsător, sumbru, chiar dacă în final învaţă care sunt valorile pe care trebuie să se axeze. Lecţiile acumulate sunt dureroase, fiecare lovitură pe care o primeşte îi mai adaugă un strop de umanitate şi îl mai eliberează de egoismul care îl orbea. Personalitatea lui Pinocchio este în armonie cu aspectul său - inspirat din ilustraţiile originale ale lui Enrico Mazzanti, Pinocchio capătă, şlefuit de make-up designerul Mark Coulier, aspectul unui om deja îmbătrânit, în privirea căruia se ascunde întreaga înţelepciune a umanităţii.

Roberto Benigni se întoarce, cu acest film, la Pinocchio, după ce, în 2002, el însuşi regizase o variantă a poveştii, în care se distribuise, destul de straniu, în rolul păpuşii. În filmul lui Garrone are un rol care îi vine mănuşă, Geppetto, comic şi înduioşător în acelaşi timp, un mix ideal pentru a-l portretiza pe tatăl capabil să sacrifice orice pentru binele fiului. Nu doar Pinocchio pleacă într-o călătorie iniţatică, ci şi Geppetto, care străbate mări şi ţări pe urmele păpuşii aduse de el la viaţă. Când cei doi se reîntâlnesc, Pinocchio este cel care, de această dată, îi redă viaţa tatălui, prins, asemenea miticului Iona, în burta unei balene, de unde îi este teamă să mai iasă. Relaţia tată-fiu este extrem de subtil analizată în filmul lui Garrone: nu doar Pinocchio are de învăţat din altruismul şi spiritul de sacrificiu de care dă dovadă Geppetto, dar şi acesta redescoperă, prin fiul său, forţa de a înfrunta lumea, cu toate capcanele întâlnite la fiecare pas, curajul de a avea încredere în ceilalţi.

Peregrinările lui Pinocchio m-au făcut să zâmbesc cu tristeţe amintindu-mi de naivităţile copilăriei, dar şi de inocenţa aceea periculoasă şi, totuşi, atât de frumoasă, imposibil de recuperat. Cu toţii cred că am întâlnit, în drumul devenirii noastre, personaje care ne-au răpit credulitatea şi ne-au oferit, în schimb, discernământul. Dar cât de fină este graniţa dintre a fi prevăzător şi a fi permanent suspicios... Pinocchio întâlneşte o sumedenie de personaje ce frizează grotescul şi al căror scop este de a-l elibera de naivitatea absolută, fără însă a-i distruge curiozitatea de a descoperi lucruri noi şi oameni frumoşi. Pisica şi Vulpea, duoul viclean, arhetip al micimii umane, îi întind mereu capcane lui Pinocchio, care este pradă sigură. Gorila-judecător, un personaj scos parcă din Alice în Ţara Minunilor, îl învaţă pe Pinocchio că minciuna este, din păcate, baza pe care se fundamentează legile, de multe ori arbitrare şi absurde: băiatul, abia dezobişnuit să mai mintă, trebuie să o facă din nou, pentru a-şi salva viaţa, şi este singurul moment când nasul nu îi creşte când spune o minciună.

Ajuns şi la şcoală, observă limitarea şi brutalitatea în care trăiesc elevii, din cauza unui Profesor care ştie doar să îi pedepsească. Iar de la fermierul care îi transformă pe băieţi în măgăruşi pentru a-i vinde la circ învaţă că în spatele unui zâmbet şi al unei voci blânde pot să zacă intenţii inimaginabil de malefice. Dar mai este şi Zâna cu părul turcoaz, care îl salvează de la moarte şi îl învaţă ce înseamnă să fii om: să fie blând, iertător, să aprecieze prietenia, să preţuiască iubirea infinită a tatălui, să vadă dincolo de aparenţe, să evite răul fără a face, la rândul său, rău.

Mateo Garrone a creionat un Pinocchio extrem de diferit de imaginea acestuia în mentalul colectiv, dar, în esenţă, mult mai apropiat de mesajul iniţial. Este dificil de urmărit în călătoria sa iniţiatică, acest bildungsroman dureros, chiar dacă, în final, cum ar spune Shakespeare, "totul e bine când se termină cu bine". Oare este nevoie de o descindere atât de brutală în infern pentru a şti să vezi frumosul şi a discerne binele de rău?