Bulandra Mon Amour

Bulandra este teatrul unde am lucrat cel mai mult în România, deci e foarte normal să-mi pese de soarta lui.

Sunt unul dintre norocoşii care au cunoscut-o pe Doamna Bulandra şi au beneficiat de forţa vulcanică a magnetismului ei. Eram elev când i-am fost prezentat. Auzind că "puştiul vrea să facă teatru", m-a încurajat. Se spunea că era perfecţionistă până în pânzele albe, atentă la tot, că iubea actorii şi se lupta pentru ei. Nu avea o viziune definită, dar avea "nas" pentru calitate. Cea mai bună dovadă: i-a descoperit pe "necunoscuţii" Ciulei şi Pintilie. Era o aristocrată care muncea ca o proletară, cu o credinţă fanatică în meserie şi astfel a construit fundaţia celui mai bun teatru al ţării din secolul trecut.

Ciulei a adus exact ce lipsea - viziunea. Concomitent cu Vilar, care la Paris crea la Chaillot un demers clar, cu intenţia să atragă un public nou, neobişnuit să meargă la teatru, Ciulei pregătea o schimbare similară în teatrul românesc la Bulandra. "Ce păcat că nu ai deschis şi o şcoală!" - îi spuneam lui Liviu la New York, mulţi ani mai târziu. Dar Institutul de teatru, pe atunci vecin cu Sala Izvor, avea profesori de primă mână, iar actorii cei mai buni, cu mici excepţii, erau atraşi de Bulandra. Ciulei a reuşit să spargă codurile vechiului teatru, fabricând unele noi. Pintilie a fost marele rebel. Regizori mari, ca Esrig sau Penciulescu, alături de Pintilie şi Ciulei, au condus actorii în stiluri extrem de diverse - un amestec de teatru fizic, naturalist, poetic, psihologic, anti-psihologic - distrugând şi re-instaurând convenţii.

În anii '60, acei ani fabuloşi, explodând de vitalitate, am avut norocul să debutez şi eu cu Iulius Cezar, în decorul lui Ciulei. Lângă Pintilie, am devenit un mini-rebel, controversat (cum altfel?) în acel climat excepţional de creativitate, în care nimeni nu se aştepta ca totul să se clatine brusc când Revizorul a fost cenzurat, iar Pintilie, urmat de Ciulei, au fost forţaţi să abandoneze Bulandra şi să plece în străinătate. Mulţi consideră că ce a urmat a continuat să aparţină perioadei de glorie a Bulandrei, cu actori, regizori şi spectacole importante, dar personal nu pot vorbi despre ele, pentru că eram deja în America şi oricum e de competenţa istoricilor să evalueze activitatea acelor ani. Pot vorbi doar despre experienţa mea directă. M-am bucurat de o extraordinară colaborare cu staruri consacrate (Gina Patrichi, Octavian Cotescu, Victor Rebengiuc, Ion Caramitru, Florian Pittiş, Virgil Ogăşanu). N-am să-l uit nici pe marele Toma Caragiu, care, spre uimirea mea juvenilă, mi-a spus că ar fi dorit să lucreze cu mine. Îl aud şi acum: "N-ai avut încredere să mă distribui într-un rol tragic. Aş fi dorit să-l joc pe Cezar..." Câtă modestie, câtă pudoare şi câtă pasiune pentru lucru aveau aceşti "monştrii sacri" cu suflet pur! Ce schimbare totală de atitudine peste timp când, revenind, începând cu 2008, invitat cu mare generozitate de Ducu şi echipa sa, am avut parte de refuzuri ale unor actori - de la cele voalate, cu scuze că "sunt prins în alte proiecte"... "sunt obosit după un film"... până la cele categorice: "colaborarea nu mă interesează".

Lucrasem cu mulţi artişti mari, cu Meryl Streep, cu Placido Domingo, cu Victor Rebengiuc (care are un spirit de trupă extraordinar, mereu docil şi disciplinat în repetiţii, pe cât de rebel ca protestatar politic) şi pot spune că toţi au confirmat zicala: "Cu cât eşti mai mare, cu atât eşti mai modest".

Oare ce proces curios a dus la degradarea interesului şi a disciplinei pe măsură ce vechea trupă a Bulandrei a fost treptat înlocuită?! Nu demult, de câte ori venea vorba de Bulandra, Victor Rebengiuc repeta întrebarea: "Cum e posibil ca teatrul să rămână închis atât de des?!" Amintea că în timpul Doamnei Bulandra nu exista seară în care să nu se joace, plus matineele din weeek-end! Era o activitate atât de febrilă, încât devenea molipsitoare. Actorii erau electrizaţi. Dar, în ultimii ani ai directoratului lui Darie, din varii motive, pentru lungi perioade, nu se jucau deloc spectacole. Uneori era justificat, cum ar fi înaintea unei premiere. Era un lux rar, de care am profitat şi eu, dispunând astfel de condiţii ideale să pregătesc atent ieşirea la public a spectacolelor mele. Dar ce deplângea Rebengiuc era lipsa de rigoare, de disciplină, care încuraja uneori indolenţa şi pasivitatea, plus, cel mai grav, lipsa contactului cu publicul.

E ironic, când teatrele sunt închise forţat acum, să ne amintim cât de des a fost întuneric la Bulandra, fără nicio impunere din afară. Această stare de criză s-a dezvoltat pe nesimţite. După mine, motivele care au provocat-o sunt complexe şi e inutil acum să dezgropăm morţii. Evident, când mulţi actori nu lucrează constant (amăgindu-se ca au statul de actori la Bulandra), se ajunge progresiv la dispariţia spiritului de echipă, lucru care pentru teatru e un fel de moarte. Lipsa experienţei în comunitate, factor atât de necesar unei echipe omogene, a clătinat stabilitatea de odinioară.

*****************

Acum Teatrul Bulandra e într-un impas. Ar putea aluneca în mediocritate şi banalitate, sau dimpotrivă, acest moment dificil poate fi o mare şansă pentru un nou început.

Dar cum se poate începe ceva nou şi solid când în legislaţie există numai confuzie şi haos, iar din toate părţile sunt nemulţumiri divergente pentru ce nu s-a schimbat sau s-a schimbat prost?!

Când, în 1990, am fost pentru trei ani director general la Teatrul Naţional, era o perioadă de tranziţie în care absurda legislaţie comunistă era pusă sub semnul întrebării, dar era totuşi era singura existentă. Aşa că simţeam o imensă frustrare că nu se putea face o restructurare profundă a instituţiei, dar, în acelaşi timp, mă bucuram de libertatea să lucrez ca regizor în teatrul pe care îl conduceam. În timpul directoratului meu, am pus în scenă tot ce mi s-a părut important pentru teatrul românesc atunci, dar am şi invitat un mare număr de regizori - şi tineri şi consacraţi - atât din ţară, cât şi din străinătate. Am încercat să deschid porţile şi să creez condiţii bune pentru toţi şi, evident, pentru mine însumi. Cine altcineva mi-ar fi pus mie la dispoziţie un teatru întreg şi cine ar fi convins tot colectivul să se angajeze trup şi suflet într-o aventură radicală în timpul întregii veri toride din 1990!? Aşa am montat Trilogia. Deşi structural nu am putut schimba nimic, am angajat mulţi actori tineri, cu care am încercat să revoluţionez (fără succes) teatrul.

Nici până astăzi, 30 de ani mai târziu, nu s-a întâmplat revoluţia instituţională. Toată lumea deplânge lipsa ei, dar o dezbatere adevărată nu există. În schimb, este multă dezinformare, lipsă de propuneri solide şi de cunoaştere a unor sisteme încercate cu succes în alte ţări. Când mi-am dat demisia de la Naţional, am decis să nu mai accept nici un post de conducere, cât timp sunt împiedicat să dau curs unei viziuni. Şi azi cred la fel.

*******************

Mă întreb dacă ar ajuta să evoc exemple din experienţa mea. Am întâlnit oameni cu adevărat excepţionali în funcţia de manager, în structuri total diferite între ele, dar având toate în comun intenţia de a promova şi a încuraja o bună atmosferă de lucru. Cât de mult contează o atmosferă sănătoasă de creaţie! Poate în alt context voi scrie mai pe larg. Doar rapid aici, două exemple: primul meu contact cu lumea teatrală americană a fost cu Ellen Stewart, legendara magiciană a trupei La Mama, un exemplu de curaj, perseverenţă şi succes pentru cei din teatrul independent, nevoită în continuu să jongleze ca să obţină finanţare privată şi să asigure supravieţuirea companiei. Şi Joe Papp, managerul instituţional de la Public Theatre, care, deşi depindea de un board şi de sponsori, a reuşit, cu spectacole explozive şi radicale, să creeze teatrului său o faimă indiscutabilă atât downtown, cât şi pe Broadway. Ellen şi Joe erau administratori, dar în primul rând personalităţi colosal de puternice, care aveau ceva de spus. În plus, erau posesorii unui atu secret: iubeau teatrul. Şi au avut forţa şi determinarea să lupte, chiar şi cu sistemul, când a fost nevoie.

De ce nu reuşeşte România să ajungă la o claritate în domeniul legislaţiei culturale? E nevoie ca de aer de un cadru legal care să permită funcţionarea corectă a teatrelor, chiar dacă acum ele se află într-o paranteză neliniştitoare din cauza pandemiei. Pe această temă nu pot să spun mare lucru, pentru că nu m-am implicat în aspectele administrative niciodată. Dar ştiu că se cere un sistem coerent, bine gândit. Toţi cei care lucrăm în teatru ar trebui să ne angajăm într-un schimb de idei şi viziuni, nu de invective şi incriminări.

E îmbucurător faptul că foarte recent actorii de la Bulandra şi-au afirmat interesul pentru starea teatrului lor, pentru restaurarea integrităţii morale a trupei, pentru apărarea repertoriului şi a celor care îl joacă. Mobilizarea lor a fost o victorie atipică, o manifestare a solidarităţii. Când mulţi preferă dezbinarea, trăgând în toate părţile, ei au reuşit, uniţi, să treacă o probă importantă. Poate exemplul lor va fi urmat şi, împreună cu alţii, vor reuşi să apere profesia chiar la nivel naţional, să nu mai permită ca politicienii şi cei care trag sforile puterii să decidă numirile în funcţii pe bază de interese personale meschine. Coeziunea breslei e vitală. Numai aşa va fi auzită vocea ei şi ascultată de lumea politică. Dar breasla e încă dezbinată. Vanităţi şi ambiţii par să fie mai importante decât binele comun.

Cât timp suntem dependenţi de politic, competenţa şi meritul personal nu au valoare. Cum ar putea fi teatrul cel mai bine servit? This is the question.

*******

Acestea sunt simple păreri subiective de peste ocean, de la mare distanţă.

Sunt conştient că nu am "iluminat" pe nimeni şi nimic, dar sper că printre cei care citesc articolele mele vor fi câţiva care se vor simţi inspiraţi la reflecţie şi dezbatere şi îi vor atrage şi pe alţii.

Ştim că teatrul e vital pentru sănătatea spirituală a cetăţii, deci a alegătorilor. Prin el servim un interes înalt, nu unul josnic, al celor care vor doar să-i manipuleze pe artişti, să-i cumpere, să-i ţină cu capul plecat.

În Antichitate actorii erau învăţătorii spirituali ai lumii. Chiar şi azi, iată care ar trebui să fie adevărata lor datorie socială.

Dragi combatanţi, capul sus!

(în fotografie: Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Andrei Şerban)