Unul dintre momentele care mi-au rămas cel mai viu întipărite în memorie de la TIFF este vizionarea filmului lui Rodrigo Sorogoyen, Stockholm, în 2014. Era debutul său în lungmetraj şi simţeam că urma să mai auzim de el. Am ţinut să îl cunosc şi să am un dialog cu el, deşi nu îmi imaginam că avea să câştige chiar Trofeul Transilvania. L-am urmărit de atunci în tot ce a făcut: ce parcurs extraordinar a avut în aceşti şase ani în care curiozitatea de a încerca genuri noi şi subiecte inedite l-a păstrat permanent în prima ligă a cinemaului european - de la lungmetrajul de debut, pînă la El reino sau Que dios nos perdone. S-a întors în 2020 la TIFF cu un nou film ce merge pe o direcţie neexplorată până acum, demonstrând încă o dată capacitatea de a înţelege, până în cele mai obscure cotloane, psihicul uman.
Madre m-a făcut inevitabil să mă imaginez în postura de părinte: este impresionant cum senzaţia de oroare se insinuează atât de profund încât ajungi să trăieşti în ritmul personajului principal, să îi simţi toate neputinţele şi disperarea, să te întrebi ce mecanisme de supravieţuire mentală ai găsi dacă ai trece printr-una dintre cele mai dureroase experienţe umane. În esenţă, Madre este coşmarul oricărui părinte şi, de fapt, al oricărui om, vulnerabil în faţa neprevăzutului: câteva minute de neatenţie, şi copilul tău poate să dispară. Teroarea prin care trece Elena, personajul interpretat de Marta Nieto (nominalizată la Premiile Goya pentru Cea mai bună actriţă în 2019 şi câştigătoare la Festivalul de la Veneţia), este atât de complex şi detaliat construit, încât nici nu trebuie să fii părinte pentru a simţi groaza şi neputinţa mamei care îşi pierde fiul de şase ani, pe o plajă undeva la graniţa dintre Spania şi Franţa. Dezvoltat dintr-un scurtmetraj nominalizat la Oscar, ce reprezintă începutul filmului, Madre, această dramă cu accente de thriller psihologic este o nouă etapă a explorărilor lui Sorogoyen.
Un sistem clasic de protecţie mentală este refugierea în credinţa că "Mie nu mi se poate întâmpla asta". Ce faci însă când chiar ţi se întâmplă ţie inimaginabilul? Treci prin toate stările: furie, disperare, nebunie, durere. Cel mai greu de atins este resemnarea. Cum poţi să depăşeşti trauma fără a găsi o logică în ceea ce s-a întâmplat? Sorogoyen realizează o fină deconstrucţie a mecanismelor traumei, plasându-şi personajul la graniţa dintre realitatea obiectivă şi lumea emoţiilor, care devine un refugiu. Discutabil cât de sănătos este acest refugiu - oare este de preferat să accepţi adevărul dur şi să încerci cumva să îţi refaci viaţa sau să continui să crezi într-o minune? Deşi devine practic incapabilă să mai funcţioneze "normal", Elena păstrează, prin refuzul de a se resemna, o vitalitate şi o energie alimentate de speranţă.
Primele 19 minute sunt un rollercoaster emoţional - spectatorul intră, fără menajamente, în plină dramă: Elena primeşte un telefon de la fiul ei de şase ani, plecat cu tatăl la plajă, care îi spune că a rămas singur într-o zonă pustie, tatăl a plecat să îi aducă o jucărie din maşină, dar nu s-a mai întors. Această primă parte a filmului este construită pe tiparul thrillerului psihologic, tensiunea fiind creată doar din dialogul dintre mamă şi fiu, ce se dezvoltă gradual, de la sfaturi raţionale la îndemnuri dictate de frică. Ceea ce urmează abordează o dinamică şi o structură diferite: ieşim din cadrul claustrant al casei unde s-a jucat soarta copilului şi o urmărim pe Elena într-un mediu aparent liniştitor, relaxant, al unei staţiuni de la mare, în Franţa, acolo unde bănuieşte că a dispărut fiul ei, Iván. Exteriorul se configurează în contrast vizibil cu lumea interioară a mamei. Liniştea aparentă pe care o emană ascunde însă aceeaşi încăpăţânare de a nu renunţa. Urmele timpului se simt în mişcările şi în privirea ei, dar ce a rămas de nestrămutat este credinţa că într-un final îşi va regăsi fiul. Din haosul şi agitaţia în care fusese învăluită în prima parte a filmului nu a rămas nimic. Madre plonjează acum în hăţişurile subconştientului, mişcările sunt lente şi cadrele largi, construind un soi de realism magic hipnotizant al lumii interioare. Pentru Elena, existenţa pare că a rămas încremenită în timp şi spaţiu, cursul interior urmându-şi propriul ritm şi propriile reguli, de la care nu se abate. Simulacrul vieţii normale se năruie treptat, din momentul în care Elena îl cunoaşte pe Jean, aflat în vacanţă cu părinţii. Deşi este conştientă că Jean nu este Iván, Elena se lasă să alunece într-o realitate imediată, în care puseurile erotice şi instinctul matern se intersectează periculos.
Ambiguitatea este linia roşie ce uneşte destinele personajelor. Deşi, ca spectator, ştii care este realitatea poveştii, rămâne un "dar dacă", de care te agăţi şi pe care îl susţine magistral interpretarea Martei Nieto. Puterea ei mesmerizantă de a te atrage în universul complex al emoţiilor, subtilitatea prin care îşi interiorizează şi disecă procesul traumei şi al post-traumei, traseul dureros de la ură la iertare - a celorlalţi şi a sinelui - fac din Madre mai mult decât un thriller, mai mult decât o dramă de familie. Pe Marta Nieto, partenera de viaţă a lui Sorogoyen, am descoperit-o în mini-seria En casa de pe HBO, formată din cinci episoade - realizate de Rodrigo Sorogoyen, Paula Ortiz, Leticia Dolera, Carlos Marques-Marcet, Elena Martin -, care explorează, în diferite genuri şi abordări, tematica vieţii în pandemie, în perioada de recluziune. În episodul regizat de Sorogoyen, îi urmărim pe el şi pe Marta în diferite stadii ale gestionării vieţii în doi, restrânse acum la cadrul claUstrant al apartamentului. Această tematică se dovedeşte extrem de ofertantă pentru cei doi, ducând-o din sfera minimalismului realist în teritoriul alunecos al percepţiilor subiective asupra existenţei. Dincolo de detaliile în filigran urmărite în evoluţia relaţiei de cuplu, rămâne fascinantă puterea ce pare inepuizabilă a Martei de a trece, cu naturaleţe, printr-o gamă impresionantă de nuanţe, de expresii, de tonuri. Fiecare gest al ei pare o pictură, fiecare tresărire, o poezie a mişcării. Dincolo de o naturaleţe înnăscută, e clar că tehnica de apropiere de personaj, după o metodă pe care aş numi-o stanislavskiană, este secretul complexităţii de interpretare: Marta recunoaşte că, pentru Madre, i-a fost greu să intre în personaj, la fel de greu cum a fost să se desprindă de el. Într-un fel, este un sentiment pe care a reuşit să i-l inducă şi spectatorului, fiind acel gen de film din care îţi este greu să ieşi, te bântuie o perioadă bună, tot încercând să te împaci tu cu destinul personajului.
Ce m-a ţinut legată de acest film la multe zile după ce l-am văzut au fost acele zone gri în care te ademeneşte şi te forţează să gândeşti altfel tot ceea ce înseamnă pierdere şi iubire. Deşi există riscul să te blochezi la nivelul superficial al consideraţiilor bine-rău în ceea ce priveşte relaţia dintre Elena şi adolescentul care poate să fie sau nu fiul pierdut, cred că mesajul este în altă parte: în nevoia de a simţi din nou, în teritoriile neaşteptate de unde renaşte viaţa. Elena, deşi o femeie frântă din multe privinţe, şi-a păstrat ceva esenţial, care o face mai vie decât oricare alt personaj din film: capacitatea de a iubi. Iar acest drept de a renaşte, pe care practic îl fură vieţii atât de nedrepte cu ea până atunci, este dincolo de orice judecată morală.
Descarcă broşura şi programul TIFF 2020 aici.