M-am oprit la un film pe care poate l-aş fi trecut cu vederea dacă ceva din atmosfera lui de mistery, potenţată de proiecţia din Piaţa Unirii, la TIFF 2020, nu m-ar fi determinat să îi acord o şansă. Dacă ar fi să analizez obiectiv acest film - Les traducteurs, al lui Régis Roinsard -, ar trebui să semnalez că de multe ori cade în clişeele genului, că unele twisturi sunt previzibile şi merge prea mult în siajul formulei "cine e vinovatul?" à la Agatha Christie. Am văzut filme mai bune din această categorie? Cu siguranţă, da. Merită totuşi să te opreşti la propunerea lui Roinsard? Eu i-aş acorda un vot de încredere.
Les traducteurs mi-a adus aminte de lecturile-mici-plăceri-vinovate din adolescenţă, când mă pierdeam în thrillere poliţiste şi amânam cărţile mai serioase. Cu timpul, mi-am permis să "fur" din când în când aceste plăceri, fără să mă simt vinovată - pe principiul la dolce vita. De fapt, cred că a-ţi condimenta lista de lecturi şi de vizionări "de autor" cu un altfel de estetism nu poate decât să îţi îmbogăţească experienţa.
Filmul lui Roinsard nu îşi propune să fie mai mult decât este - o poveste entertaining, deşi nu atât de superficială pe cât ar părea la primul nivel, în care eşti invitat să investighezi şi să descoperi "vinovatul". În acest caz, este vorba despre personajul care oferă publicului câteva pagini dintr-un roman în curs de traducere, ultimul dintr-o serie de succes. Autorul bestsellerurilor rămâne până la final în umbră, este personajul pe care îl crezi absent şi care este mastermind-ul situaţiei create. O situaţie ce şi ea pare a fi parte dintr-un roman - de altfel, iniţial m-am gândit că este una dintre ipoteze, dacă nu cumva acest autor, în căutare de inspiraţie, înscenează întreg contextul, pentru ca lucrurile să scape apoi de sub control: nouă traducători sunt închişi într-un soi de buncăr şi, în decurs de o lună, trebuie să tălmăcească ultimul volum dintr-o serie semnată de un autor misterios. Toate bune şi frumoase, până când încep să apară în presă tot mai multe pagini din cartea încă nepublicată. Evident că vinovat nu poate fi decât unul dintre cei nouă. În încercarea de a-l descoperi, editorul ajunge să recurgă la metode mai puţin ortodoxe şi astfel filmul alunecă pe alocuri într-o direcţie care m-a trimis cu gândul la SF-ul Cubul al lui Vincenzo Natalis sau la thrillerul La habitación de Fermat al lui Luis Piedrahita şi Rodrigo Sopeña. Nu merge atât de departe, cu toate că nu ne scuteşte de unele alegeri şocante şi brutale, care te coboară cu picioarele pe pământ şi îţi reamintesc că puterea banului trece dincolo de boemia literaturii.
Dacă faci pactul ficţional pe care ţi-l propune regizorul, Les traducteurs poate fi o experienţă extrem de plăcută: nu trebuie să cauţi metafore şi înţelesuri ascunse, trebuie doar să te laşi purtat, timp de o oră şi jumătate, într-un joc care îţi provoacă imaginaţia şi spiritul investigativ. Dacă unele întorsături de situaţie sunt previzibile, cred că cel mai important, într-un astfel de film, este să faci în aşa fel încât să nu laşi indicii pentru devoalarea misterului final. Iar Les traducteurs livrează ceea ce promite. Nu este un final deschis, filmul îţi oferă dezlegarea, dar îşi păstrează imprevizibilul. Dialogurile sunt savuroase, chimia dintre personaje este vizibilă, iar ritmul nu încetineşte nici o clipă, nu există "burţi" şi, cel mai important, nu există episoade lipite pentru a suplini o carenţă de logică narativă.
Dincolo de jocul detectivistic în care intri de bunăvoie, cu dorinţa de a fi surprins, la fel de surprinzătoare pentru mine a fost o problemă ridicată de tema dezvoltată: condiţia traducătorului. O bună perioadă din viaţă, m-am aruncat în acest exerciţiu pe care l-am simţit mereu mai creativ decât este considerat în mod normal. Cândva mă gândeam că într-o lume ideală, în care mi-aş fi permis să trăiesc astfel, aş fi putut să fac asta toată viaţa. Imersiunea în universul cărţii pe care urmează să o traduci îţi dă o euforie şi un sentiment al responsabilităţii total diferite de orice altă activitate culturală. Un traducător nu este un funcţionar, nu este varianta umană a lui Google translate. Ca să traduci bine trebuie să simţi povestea, să îl înţelegi pe scriitor şi să îi devii o umbră, să prinzi ritmul gândirii sale. Cât timp traduci, nu mai trăieşti în realitatea obiectivă, ci în cea a literaturii. Este mai mult decât un exerciţiu al limbajului, este unul care îţi solicită o dăruire sufletească şi mentală. Astfel că personajele lui Roinsard mi-au reamintit de condiţia încă ingrată a traducătorului, peste tot în lume, de actul traducerii care nu este recunoscut ca artă sau ca pasiune. Felul în care sunt trataţi, ca nişte unelte, şi nu ca resurse ce ar trebui preţuite, este, din păcate, unul mult prea realist. Dar cumva, regizorul reuşeşte, la nivel simbolic, o restitutio ad integrum atât prin complexitatea cu care îşi înzestrează fiecare personaj, cât şi prin potenţarea forţei nebănuite de care dispune un traducător şi care poate schimba regulile jocului.
Descarcă broşura şi programul TIFF 2020 aici.