Mare curaj pentru regizorul polonez Jan Komasa să-şi intituleze astfel o operă de excepţie, selectată - pe bună dreptate - între cele cinci filme care au candidat la Oscarul 2020 pentru cel mai bun film străin.
Şi mai mare curaj (nolens, volens) să vii cu el într-o sală de la mall. Acolo unde audienţa şi câştigurile aferente sunt făcute de producţii uşoare, câteodată vulgare şi prea adesea violente. Reţeta încasărilor în SUA numără fix 127.240 dolari; iar cea obţinută din vânzările către posturile de televiziune şi reţelele de internet abia ridică potul la 8.669.555. Tot dolari. Succes, nu glumă...
Oare pe aici, pe la noi, cum va reacţiona publicul obişnuit care s-ar rătăci la el, înarmat cu obişnuitele accesorii (floricelele de porumb şi Coca-Cola), cu telefoane mobile şi nestăvilită dorinţă de distracţie?
Tradus pe limba lui, ceea ce se petrece acolo, pe ecranul lat, s-ar rezuma cam aşa:
Daniel, un tip naşpa (foarte naşpa!) de vreo 20 şi ceva... se învârteşte ca şmecherul, se face frate cu dracul şi se eliberează condiţionat dintr-o şcoală de corecţie. Adică are pilă la popa stabilimentului, că altfel... colegii lui îl urăsc şi îl caftesc care cum îl prind. C-aşa e pe-acolo, pe la mititica - îngerii îi găseşti (dacă dai de ei...) în altă parte. Restul - Dumnezeu cu mila şi băieţii cu bafta; dar mai ales fără ea. Ba, cel mai adesea, cu opusul ei: violenţă şi violuri homosexuale, măscări şi demascări de stabor, ipocrizie şi viclenie, şantaje şi ameninţări...
Diavolul în sutană al şcolii are încredere în forţa lui de reabilitare - că de-aia şi e "tot dracul ăla, dar altfel înţolit". Pe ce bază? Asistaţii religios ştiu ei mai bine: îl privesc chiorâş pe "reabilitatul" şi îl aşteaptă, cu pumnii strânşi, să revină printre ei. Că, doar n-o fi el mai breaz, ce mama mă-sii? Cine-a halit pâine de puşcărie, gata... ştampilat rămâne. Ca un tatuaj nemuritor.
Ajuns într-un fund de lume, unde îl aşteaptă munca de subzistenţă la o fabrică de cherestea, tipul are baftă. În biserica pustie a satului, pune de-o gagicăreală cu juna Eliza - fată bună, chiar dacă maică-sa este un fel de asistentă a bătrânului paroh; şi ăla, cam pilangiu, cam vârât în niscai şmenuri locale. Printr-un mangealâc de toată beleaua, popa titular pleacă şi îl lasă pe şmecherul cel tânăr în locul lui: că băiatul avusese grijă să tragă trombonul cum că ar fi şi el popă. Eeiii... şi uite-l pe bagabont şef peste credincioşi! Cum se descurcă? Păi, mai cu procedurile culese de pe internet, mai cu abureala... destul că-i iese. Slujbele lui poartă o amprentă nemaivăzută: ceva între rock american şi haka neo-zeelandeză. Dincolo de "orientare", puştiul dovedeşte însă şi har. Într-o comunitate închisă şi sfâşiată de intoleranţă, cu cicatrici colective de pe urma unui accident colectiv soldat cu şapte morţi nevinovaţi, el are totuşi curiozitatea să cerceteze ce se întâmplă cu oamenii. Jale! Şi totuşi, Daniel se implică şi îşi complică existenţa. Adică se bagă, nu-i pasă că nu-i treaba lui să potolească nebunii. Dar reuşeşte să facă pace între oamenii care încep să se simtă atraşi, amuzaţi, chiar fascinaţi de orginalitatea lui, de lipsa de ifose. Dracu-l pune?! Primul semnal de alarmă vine taman în confesional, când este găsit şi şantajat de un fost coleg de la pension. Rezistă. Doar că ăla îl toarnă. Dezastru! Tot statutul lui social se duce dracului. Recuperat moral... cui îi pasă? Nasoleala este la maxim când e recuperat şi fizic: înapoi la "mititica". Acolo unde iadul e deja coborât pe pământ: bătaia de bun-sosit este cruntă... cumplită... înfiorătoare. Poate şi mai grav este că, în mediul toxic, fostul preot de ocazie scoate din el un incredibil capital de ură şi violenţă. Sigur, trebuie să se apere, dar... astfel, nu este cu nimic mai bun decât atacatorul lui. Sângele îi şiroieşte din tot corpul... trimiterea-citat la The Passion of the Christ al lui Mel Gibson este clară. Numai că, aici, i se adaugă ura devastatoare din priviri. Cea care nu mai are nimic, dar nimic christic. "I-a tras-o gagiul. Uite că s-a descurcat, al dracu' şmecher", vor gândi (pardon, vor zice!), victorioşi, consumer-ii de popcorns & cola. Măcar pentru asta să nu plângă după marafeţi şi de ţeapa luată.
Din fericire, filmul scris de Mateusz Pacewicz şi regizat de Jan Komasa are un al doilea nivel de înţelegere: dens, profund, original. Cel la care au acces spiritele înalte; sau măcar şcolite, dacă nu chiar cultivate. O întâmplare aparent convenţională, de fapt divers bine valorificat prin scenarizare, ne trimite într-o lume aflată realmente la anaghie şi care îşi aşteaptă (chiar dacă nu este conştientă de asta) mântuirea. O mântuire, poate că nu neapărat în sens religios, dar cu atât mai necesară. Sătucul polonez din fundul lumii devine o matrice a prezentului. Cu oameni dezorientaţi, atacaţi de prejudecăţi, de intransigenţă şi de ură - musai în ambalajul moral pe care Biserica ştie foarte bine să-l mânuiască. Înlocuitorul de preot - să-i zicem impostorul, surogatul? - nu ştie regulile canonice. Dar a înţeles că oamenii aceştia trebuie împăcaţi, ca să nu mai sufere şi să nu mai urască. Discursul pe care îl improvizează la inaugurarea festivă a unei secţii de producţie din fabrica primarului (vi se pare cunoscut, nu?) este un inventar al racilelor care ne bântuie prezentul: lăcomia, lipsa de compasiune, nevoia de a domina şi a supune. Sunt toate păcatele capitaslismului sălbatic, aşa cum le-a inventariat şi Papa Francisc într-un discurs istoric ţinut în faţa Congresului american (de citit aici). Nu întâmplător Biserica romano-catolică a avut un Papă polonez, nu?
Cât despre personajul falsului preot Daniel, aşa cum l-au scris autorii filmului, el nu este o simplă ficţiune... nici măcar un deziderat proiectat în această poveste acut moralizatoare şi edificatoare. Construcţia lui te duce cu gândul la colegul Ralph de Bricassart, din Pasărea spin, şi la Revizorul lui Gogol. Aşa cum miza îngropării creştineşti (adică a iertării) mortului Slawec - pe care satul şi biserica lui o refuză cu o ignobilă îndârjire - ne trimite cu gândul la Antigona lui Sofocle. Nu, fiţi liniştiţi, nu pe toţi! Doar pe cei care în loc de floricele şi seriale inepte aleg cărţile...
Că filmul este făcut cu o măiestrie admirabilă, nu e de mirare. Tradiţia cinematografului polonez şi şcoala pe care acesta a creat-o îi păstrează la loc de cinste pe Wajda şi Zanussi, pe Polanski şi Kawalerowicz, pe Kutz şi Kieszlowski... autori tot unul şi unul. Nu te miră nici lumina care scaldă parşiv-suav (mai ales în scenele de interior) personajele rătăcite, debusolate, sfâşiate de incertitudini. Nici rigoarea de tip american a unei poveşti care curge ţintit, dar fără să se grăbească deloc, preferând să insiste, să atragă şi să convingă... în buna tradiţie a filmului central european. Nici acest formidabil actor Bartosz Bielenia, a cărui fizionomie şi lumină a ochilor te face să oscilezi, fascinat, sărind cu gândul de la americanul Robert Powell la rusul Nikolai Burliaev.
Realizatorii menţionează pe generic faptul că povestea lor se inspiră dintr-o întâmplare realtă. Posibil. Mai ales pentru juriul de la Oscar, prinde chiar bine. Nu a obţinut râvnita distincţie, aşa cum se petrecuseră lucrurile cu frumoasele minciuni numite Moscova nu crede în lacrimi (URSS, 1981) sau Kolja (Rep. Cehă, 1995). Din păcate(le mai noi), el nu intră deloc în grila cea nouă a calificării: nu tu personaje de culoare, nu tu minorităţi etnice ori sexuale... Deci, incorect politic. Nu face nimic. Aşa a reuşit să rămână o poveste cinematografică realmente încântătoare.