Tocmai încercam s-o încurajez pe o actriţă, fostă studentă de la Columbia, că impermanenţa vieţii nu trebuie să ne producă teamă, că e nevoie de răbdare şi să ştim să îndurăm..., când vestea morţii unei profesoare iubite de mulţi ne-a luat prin surprindere. Ursula Wolcz, sau Ulla, cum îi spuneam, o fiinţă minunată, ne-a părăsit!
Am cunoscut-o când era deja soţia lui Niky Wolcz, prietenul meu vechi şi companion constant de drum în teatru, operă şi învăţământ. Născută la Braşov, Ulla a studiat actoria la Bucureşti, unde, la secţia germană, erau acceptaţi pe atunci doar cinci studenţi în fiecare an. Grija individuală pentru fiecare elev şi atenţia pentru munca de ansamblu erau esenţiale. Ce a primit în şcoală a dus mai departe când şi-a descoperit cu adevărat vocaţia şi talentul de profesoară.
În anii '70 soţii Wolcz s-au stabilit în Germania, unde au avut amândoi o carieră strălucită în teatre din Frankfurt, Essen, Berlin, Stuttgart, Bochum (acolo am lucrat şi eu cu ei) şi în Elveţia, la Berna. Ulla povestea studenţilor: "Anii aceia m-au format ca actriţă. Am jucat roluri numeroase, uneori trei sute de reprezentaţii pe an. Rutina zilnică m-a forţat să-mi creez propria tehnică actoricească pentru a putea evita repetiţia mecanică în joc. Capodoperele clasice trebuie re-cucerite şi readuse la viaţă de fiecare dată când lucrăm cu ele. Nu trebuie să ne simţim sufocaţi de un fals respect, dar nici nu trebuie să le tragem în jos reducând totul la experienţa proprie."
A avut şansa să lucreze cu Ciulei (a fost Ania din Livada lui de vişini) şi cu Esrig. Totuşi, cel mai mult a colaborat cu Niky. Se regizau reciproc, nu mai ştiai cine joacă la cine, dar nu avea importanţă. Aveau acelaşi crez, acelaşi har, aceeaşi chemare.
A făcut şi film (cel mai notabil, rolul principal, al miresei, în Nunta de piatră, care a fost invitat la Cannes în 1973), dar a simţit curând că lucrând cu tinerii putea să înţeleagă mai bine ce înseamnă meseria de actor. Spunea că a fost inspirată de acest pasaj din Brook: "Teatrul este exact punctul în care se întâlnesc marile întrebări ale umanităţii - viaţa, moartea - cu aspectul de meşteşug, care este foarte practic, ca în olărit. În marile societăţi tradiţionale, olarul trăieşte cu întrebările eterne şi în acelaşi timp produce oale. Această dimensiune dublă este posibilă în teatru." Şi atunci Ulla a decis să înveţe împreună cu studenţii cum se fabrică "ceramica" teatrului. Cariera ei universitară a început la Şcoala de Dramă din Frankfurt şi s-a extins la New York, unde am reuşit să-i invit pe soţii Wolcz să facă parte din echipa de profesori ai secţiei de actorie pe care o înfiinţasem la Columbia University. Timp de 20 de ani ei au fost sufletul şi stâlpii de susţinere ai programului. Elanul pe care l-au animat în noi toţi a avut o calitate miraculoasă.
Mulţi ani mai târziu, cu modestie plină de candoare, Ulla mi-a amintit că, fiind foarte nervoasă când urma să ţină primele cursuri la New York, i-am spus ceva ce a liniştit-o: "Predă ce nu ştii nici tu, dar vrei să afli cu toata fiinţa ta. Rămâi curioasă, ca să trezeşti în studenţi curiozitatea copilului". Asta i-a dat încrederea şi libertatea să fie ea însăşi şi să caute ce iubea cel mai mult în teatru.
Ulla avea o personalitate puternică, avea convingeri puternice şi ce comunica era puternic şi clar. Vorbea cu sinceritate totală, fără compromisuri, şi totuşi studenţii nu erau timoraţi sau frustraţi în prezenţa ei, pentru că simţeau că era de partea lor, că nicio clipă nu se considera diferită sau superioară, ci le inspira mereu încredere. Era în ea un amestec rar de afecţiune caldă şi rigoare rece.
Ulla avea talentul unic de a şti să colaboreze cu nesfârşită generozitate şi înţelegere, refuzând categoric tehnici de intimidare, de "agresiune psihologică" atât de destructive, care, din păcate, sunt frecvent folosite în unele şcoli de teatru. Pofta de lucru, verva şi entuziasmul pe care le transmitea îi ajutau pe studenţi. "Încerc să le amintesc că trebuie să aibă un ideal, să caute ceva mai înalt pentru care au decis să fie actori. Detest lupta pentru putere, ca şi cum ai vrea să-ţi supui adversarul, genul de profesor care îşi exersează autoritatea asupra studentului ca să-l umilească, în loc să-l ajute", declara Ulla.
"Lab sessions" - sesiuni în laborator - a fost o invenţie a soţilor Wolcz, care a devenit foarte populară la Columbia. Pe lângă cursurile generale, ei îşi sacrificau o considerabilă parte a timpului liber pentru aceste ore de studiu individual, în care fiecare student avea şansa de a lucra cu instructorii în deplină concentrare. După această investigaţie făcută cu răbdare şi atenţie pentru detaliu, clasa se reîntrunea şi fiecare arăta celorlalţi progresul realizat. Un astfel de studiu individual aplicat era cu totul străin în şcolile americane la timpul respectiv.
Metoda pe care Ulla şi Niky au dezvoltat-o progresiv la Columbia a fost influenţată mai întâi de gândirea flexibilă a lui Stanislavski (de la analiza vieţii nevăzute a personajului la accentul pe acţiunea fizică), la care s-a adăugat tehnica lui Michael Cehov, biomecanica lui Meyerhold şi exerciţiile lui Grotovski (unde trupul şi tempo-ul au prioritate), până la metodologia lui Brecht (care privilegiază discriminarea şi spiritul critic). Ulla nu considera aceste tehnici drept "trucuri scoase din pălărie pentru a le aplica oricărei situaţii, ci ca pe un prilej de a trezi şi stimula puteri care zac adormite în actor."
Am putut vedea, asistând la clasele ei, cum folosea concret aceste metode atât de diferite ca să descopere în tinerii studenţi potenţialul ascuns al fiecăruia. Comentariul era precis şi practic: "Fereşte-te să ilustrezi! Caută conecţia dintre imagine şi gând!" Dacă studentul era mai avansat, indicaţia era mai dificilă: "Acum schimbă brusc intenţia de la o atitudine realistă la una stilizată!". Miraculos, schimbarea se producea! Acest gen de dexteritate era foarte greu de obţinut şi eu eram (în secret) puţin gelos că reuşea atât de uşor, aparent, să amestece tehnici total divergente.
E o mare diferenţă când un profesor se bazează pe propria experienţă profesională şi nu exclusiv pe teorie. Ulla a folosit tot ce învăţase în anii trăiţi de tânără pe scenă, iar observaţiile şi îndrumările ei aveau această încărcătură, insuflând studenţilor curaj să facă primii paşi în carieră cu o bază tehnică solidă.
Cu Ulla şi Niky împreună am consolidat la Columbia un program foarte diferit de cele practicate de obicei în şcolile americane. Comparat cu programele tradiţionale ale altor şcoli (care restrângeau studiul la realismul american al anilor '50 sau la un fel de ersatz de joc shakespearian copiat după stilul vechi de la Stratford), noi am stabilit un repertoriu în majoritate clasic, dar eclectic şi controversat, cu rezonanţe în lumea de azi. Deja din primul an începeam cu ce e cel mai greu: tragediile şi comediile teatrului antic grec şi latin. Apoi focusul se muta spre commedia dell'arte, unde Niky era autoritatea supremă, Molière şi Epoca de Aur Spaniolă, plus un semestru experimental dedicat lui Shakespeare, şi continua cu expresionismul german al lui Büchner, Wedekind şi Brecht, alternând cu realismul oniric al lui Strindberg, Ibsen sau Schnitzler, pentru a culmina cu modernii clasici Beckett, Ionesco, Genet şi Pinter. Ulla nu a cedat deloc insistenţelor mele repetate să abordeze subiectul Cehov. Cu o discreţie ieşită din comun, considera că acesta e exclusiv "teritoriul meu". Păcat.
În plus, Ulla şi Niky (inseparabili în viaţă şi în teatru), au contribuit în mod egal ca studenţii să fie recunoscuţi nu doar în şcoală, ci şi în lume, să participe la festivaluri studenţeşti în Europa şi în Asia. Aceste expuneri internaţionale au fost pentru studenţi o şansă de a-şi lărgi orizontul, iar pentru Columbia o posibilitate de a atrage studenţi din mai multe părţi ale lumii.
Când Ulla şi Niky s-au retras de la Columbia, o boală lungă şi necruţătoare a învins-o lent. Erau în floarea vârstei. Aveau energia să continue încă mulţi ani, dar schimbările radicale de atmosferă din universităţile americane i-au determinat să abandoneze. Cuvântul "tânăr" nu e dependent de ani, cum nu e dependent de ani nici cuvântul "bătrân". Chiar tânăr fiind, dacă nu cauţi constant impresii noi, e greu să rămâi deschis şi cu adevărat tânăr. Dar îmi închipui că Ulla, în ciuda dificultăţilor, a menţinut intact secretul florii tinereţii care nu moare.
Cuvintele ei explică şi motivează vocaţia pentru care a trăit: "Faimosul profesor Pestalozzi compara relaţia dintre profesor şi elev cu Viola D'Amore. Acest instrument baroc are cel puţin paisprezece corzi: şapte sunt atinse de arcuş, iar şapte sunt corzi simpatice, care încep să sune doar atunci când tonul corespunzător este produs de celelalte. Asta dă instrumentului un sunet dulce şi unic. Nu îmi pot imagina o metaforă mai frumoasă pentru relaţia dintre profesor şi elev. Este legea rezonanţei."
O carte de filosofie tibetană mi-a amintit recent că viaţa e minunată, dar limitată. "Foloseşte clipa" ne aminteşte Hamlet.
Cred că Ulla a privit impermanenţa acestei vieţi cu calm şi încredere. A împlinit ce a avut de împlinit, a servit ce a trebuit să servească, şi-a dus la bun sfârşit vocaţia.
Mulţi îi suntem recunoscători.