Căci situaţia este extraordinară: Milla are cancer! Tot ceea ce morala burgheză ar fi prescris în condiţii normale, acum va fi aruncat la gunoi. Viaţa a devenit al naibii de scurtă pentru scrupule educaţionale. Viitorul s-a condensat prea mult pentru a mai putea fi măsurat cu metrul comun. Aşa că dintele de lapte din titlu iese nu ca semn al maturizării, ci ca vestitor al morţii.
Provocarea în tratarea acestui subiect nu constă cum să-l faci emoţionant. Are el destule resurse lacrimogene, genul boy meets (dying) girl fiind reţetă sigură pentru consumarea unui stoc important de şerveţele. Dimpotrivă, dificultatea constă în a lua acele decizii artistice care să zugrăvească viaţa cît mai nealterat, nu aşa cum este transfigurată (în ultimă instanţă, trădată) de apropierea morţii. Ca atunci când faci o fotografie într-o lumină extrem de intensă: miza nu este să "dea bine", ci să nu laşi lumina să înghită totul. Să păstrezi, adică, umbrele şi contururile familiare în relaţie dialogică, firească cu strălucirea, nu să se contopească indiscriminat în ea.
În cazul de faţă, umorul este bine utilizat în a reaminti limitele omenescului în situaţia dată. Familia Millei este zugrăvită în tuşe ironice, care ies din rigoarea momentului final. Ei îşi păstrează slăbiciunile şi impulsurile neserioase.
De exemplu, Henry (Ben Mendelsohn), tatăl Millei, de profesie psihiatru, îşi duce soţia la limita dependenţei de medicamentele psihotrope pe care i le prescrie în continuu. De altfel, nici el nu este tocmai stabilitatea întrupată: în timpul unei şedinţe de psihoterapie, fuge la propriu din cabinet unde o pacientă îşi vărsa sufletul pentru... a schimba becul unei vecinici tinere. Ca să pună capac, se apucă să îşi administreze singur morfină cînd presiunea psihică a bolii Millei devine insuportabilă.
Mama Millei (Essie Davis) încearcă să se trezească din visele induse de medicaţia administrată de soţul ei, însă reuşeşte doar să se înţeleagă şi să se accepte un pic mai bine pe ea însăşi. Prea puţin, în schimb, pentru a-şi ajuta fiica, dincolo de o sinceritate tandră.
La rîndul său, Moses, prietenul Millei, este mituit de medicamentele prescrise de Henry astfel încît nici el nu mai ştie dacă stă cu Milla din dragoste pentru ea sau din dependenţă toxicomană.
Din toată această poză de familie se desprinde o notă de implauzibil: deşi toţi sunt dependenţi de medicamente pshiotrope, psihologia personajelor nu apare ca vizibil alterată. Nu mai mult decît o beţie uşoară. Ca şi cum morfina ar fi un fel de cidru inofensiv.
Regizoarea este, în acest punct, puţin inconsecventă: atunci cînd Mila se îmbată de-a binelea la o petrecere, îi marchează alterarea conştiinţei printr-o filmare înceţoşată şi în slow-motion, ca şi printr-o muzică remixată în note psihedelice.
Miza pare să fie obţinerea unui ton seren, în care dramatismul situaţiei să nu fie scos prea mult în evidenţă, ci să fie cumva contopit în maturizarea personajului principal. Într-o secvenţă pe cît de simplă, pe atît de reuşită (intitulată "Ce i-au spus morţii Milei"), o vedem pe aceasta cu craniul ras în urma chimioterapiei, privind îngîndurată pe fereastră. Apoi, încet, în tăcere totală, o rază de lumină trece prin fanta perdelei şi i se plimbă pe faţa sa, mîngîind-o. Relaxată într-un final, Milla răspunde apoi mesajului venit de nu se ştie unde, cu un zîmbet de acceptare.
Soarele australian îşi joacă, şi aici, dar şi în multe alte scene, discret, partea. Este o prezenţă puternică, deşi tăcută. Nu învăluie neapărat personajele în nuanţe de miere (deşi se întîmplă şi asta), însă împrumută o uşurătate estivală, o neseriozitate în sens bun specifică plaiurilor meridionale. Scăldată într-un asemenea soare, moartea nu poate fi decît o trecere către cerul senin.
Costumele sunt şi ele bine alese, de la liliachiul deschis şi înflorat al cămăşilor adolescenţilor îndrăgostiţi care se duc la petrecere pînă la părul verde intens, aproape metalic al perucii Millei, îi subliniază atît rebeliunea adolescentină, dar şi situaţia de limită în care se află. Şi care, pe deasupra, rimează optimist şi viu cu iarba din grădină. Părul punctează etapele transformării sale interioare: iniţial o coafură comună (etapa 0, cînd nu ştie prea clar ce o aşteaptă), apoi este tunsă băieţeşte de Moses (boala se prefigurează, dar şi speranţa şi revolta sunt puternice), după care îşi pune o perucă blondă şi lungă de fată cuminte (ultima agăţare de aparenţa de normalitate), apoi un verde aprins, aproape metalic (acceptarea revoltată a situaţiei-limită). Bineînţeles, acestea sunt mesajul exterior, căci în clipele de intimitate, ca şi în marea trecere, apare rasă, ca o nuditate absolută.
Regizoarea Shannon Murphy depăşeşte clişeele poveştilor de dragoste cu muribunde printr-un coming of age story în care amestecă umor şi caracterizări critice de personaje. Ca abordare generală, realismul "clinic" (care ar fi putut fi descrie suferinţa trupească generată de boală şi de chimioterapie) este sacrificat în favoarea unui realism poetic, axat pe sentimentele şi visele protagoniştilor. Accentul nu cade asupra sfîrşitului, ci asupra procesului de creştere. Durerea este recunoscută, e drept, dar nu rămîne niciodată în prim-plan. Apare întotdeauna ca dominată, nu dominantă, lăsînd viaţa să o transcendă.