Nu iubire, cât visceralitate într-un roller-coaster de realitate - What is LOVE? Baby don't hurt me la Maratonul Teatrului Independent - Bucharest Fringe, 2020

What is LOVE? Baby don't hurt me se auto-prezintă ca "jurnal autobiografic", conceptul aparţinându-i Alinei Tofan, care şi evoluează în el alături de Răzvan Omotă. M-am bucurat să văd genul ăsta de conţinut la Maratonul de Teatru Independent - Bucharest Fringe 10 (festival ce are loc în perioada 9-18 octombrie 2020, în format online), mi se pare un spectacol care se adaptează uşor în foarte multe contexte şi care - deşi nu te-ai gândi - devine potrivit, cu fiecare ocazie. Spun că nu te-ai gândi pentru că e un spectacol despre iubire, despre felul contemporan de a te raporta la ea, ceea ce nu exclude clişeele din schemă. Şi asta lasă loc, în zilele cinice ale prezentului, multor prejudecăţi anterioare deciziei de a-l vedea. Pentru că te aştepţi să nu înţelegi povestea altora, să nu fie uşor de digerat, poate presimţi că o să te lovească atunci când şi unde poate nu simţi nevoia să fii lovit. Pe scurt, ştii că e un spectacol care te implică şi asta poate fi în multe feluri contradictorii.

Textul îşi însuşeşte clişeele de care vorbeam foarte bine, le camuflează şi le serveşte publicului subtil, dar totodată incisiv. Mi-a rămas în cap "iubita ta e îndrăgostită de un concept". În general îmi rămân în cap sincretismele, cu prioritate faţă de orice altceva. Cred că asta e What is LOVE?, un spectacol sincretic, un concept pragmatic şi foarte echilibrat, care ia romantismul arhi-reiterat în toată arta şi nu numai, după care îl transfigurează avangardist. Spectacolul surprinde atât de bine realităţile de acum încât de multe ori m-am trezit în faţa ecranului că uitasem că e despre iubire. Şi asta e bine - mi se pare că realitatea noastră e despre cu totul altceva. E o realitate micuţă, dacă vreţi, guvernată de un amestec de reguli şi inepţii, cuantificabilă în fiecare celulă a ei. Şi - poate mai important - din ce în ce mai concretă pe zi ce trece.

De aceea textul mi se pare fenomenal - conştient sau nu, e scris exact în maniera în care lumea noastră face totul. Nu are excepţii, dezvoltă un tipic care devine moralizator pe alocuri, pentru cine ştie să privească. Tocmai de asta pot spune că are o tendinţă de pamflet. E un text visceral, întocmai ca situaţiile pe care le naşte. Tot cadrul spaţio-temporal e acasă-club - există un loop şi o preferinţă universală pentru chestiile astea.

Pe urmă e disecată iubirea, înnobilată sau terfelită. Şi - ironic - singurul moment în care e chiar vorba despre iubire e atunci când se cere timp, atunci când cei doi se plâng că nu există timp. Dar şi acolo e ironizată, cred eu, lamentarea specifică secolului vitezei.

Din punctul meu de vedere, spectacolul ăsta nu conţine nimic despre iubire. Despre aia clasică, vreau să spun. Părerea mea se datorează probabil faptului că încă trăiesc în secolul optişpe la capitolul ăsta. Dar întrebarea din titlu nu şi-a aflat vreun răspuns. Cu excepţia versurilor următoare, bineînţeles.

Altceva mi-a dat avânt în roller-coasterul care e What is LOVE? e Incisivitatea. Parcă ar fi un spectacol de atragere a atenţiei că felul în care percepe societatea noastră totul (transfigurat în clişeul iubirii, bineînţeles) e fie prea formal, fie prea informal, fie neadevărat, fie doar de umplutură, câteodată doar de dragul demagogiei, câteodată exclusiv hormonal - oricum - niciodată potrivit în context, într-unul din cele două contexte, mai bine spus - acasă/club.

Când în sfârşit urlă în noi dorinţa aia de a simţi totul cu adevărat, urlă asfixiată de decibelii din altă parte, se loveşte de perechi de tenişi de perechi de chiloţi, de răbdarea inexistentă, de întrebările inutile.

Asta mi se pare cu adevărat valoarea spectacolului - visceralitatea. La urma urmei "What is love"? Habar n-am, nici nu trebuia să aflu asta. Dar e bine că ştiu altele. Toată lumea se va îndrăgosti de un concept. Eu primul - de al Alinei Tofan.