Conceptul are vreo zece ani în spate, dar a văzut lumina recent, cu sprijinul Cuibul Artiştilor, care a fost spaţiul iniţial de dezvoltare a producţiei. Pentru doi tineri actori / dansatori, un spectacol construit de la zero necesită câteva elemente sine qva non. Cu siguranţă o chimie foarte bună pe scenă, acelaşi tip de umor, obişnuinţa de a construi situaţii alături de partenerul de scenă, prietenie. Prinzând frânturile acestea de gând (şi încă multe altele) la discuţia cu actorii de pe zoom de după spectacolul prezentat în cadrul Maratonului Teatrului Independent - Bucharest Fringe, 2020, ceva m-a trimis înapoi în sfera teatrului adolescent pe care l-am practicat mulţi ani în cadrul Atelierului de Teatru din Botoşani.
E al doilea spectacol de teatru-dans pe care l-am văzut până acum. Primul a fost O femeie, de Andrea Gavriliu, cu Trupa Ţais, din Cluj. Şi pot să îi spun şi celui de acum, Scuze, noi!, din toată inima "spectacol de teatru-dans", chiar dacă protagoniştii (autori ai coregrafiei şi a conceptului) îl numesc "performance". E un nume destul de modest, cred eu, pentru ceea ce transmite amalgamul acesta doar aparent nedefinit de idei.
Se dansează tot timpul. Totul capătă fluenţă aşa, ba chiar apar şi câteva momente paradoxale. Fiind vorba despre doi actori-dansatori, e de la sine înţeles că se iveşte un fel de transă în momentul coregrafiilor. Şi - oricât de mult ar ilustra textul o incertitudine a mişcărilor, o nesiguranţă - preimaginea asta e demontată imediat prin dans ca moment-legătură. Da, textul e despre insecurităţi, despre impresii asupra lumii înconjurătoare, despre a trăi cu şi prin dans, problemele şi plăcerile pe care le aduce treaba asta, despre veganism, sexualitate, hormoni, muncă, prejudecăţi, despre nevoia de a crea, cu o notă de umor (uneori) negru. Textul se desfăşoară ca o ceartă, presărată cu multe momente de improvizaţie. Nu există personaje. Tot ceea ce se spune e personal. Textul (versatil, niciodată acelaşi în integralitatea lui) vorbeşte - dacă eşti suficient de atent - chiar despre construirea acestui spectacol. Asta face totul să pară ad-hoc, să pară improvizaţie. Şi - cumva - fiecare moment se simte întocmai ca rezultatul unui întreg workshop de dans. Ca rezultat, repet. Există o încărcătură super mare de energie, mişcarea constantă te ţine în priză - mai mult - e un spectacol care te ţine lipit de ecran (ecran pentru că spectacolele din cadrul Fringe sunt prezentate online în 2020, din cauze binecunoscute), în timp ce îţi şopteşte să te mişti întruna. Te invită să te exprimi, te invită să dai rewind la anumite secvenţe pe loop. Nu plictiseşte. Un spectacol pe care poţi să îl vezi de mai multe ori. Şi să ai impresia - de fiecare dată - că ai văzut alt performance.
Categoric primează mişcarea. E genul ăla de spectacol în care există mişcări care să te trimită instant la "mămăligă cu brânză şi smântână". E dovada simplă că dansul poate organiza haosul ăsta care ne înconjoară, că dansul coregrafiază cuvintele aruncate la întâmplare în jurul nostru. Asta numai cât să înţelegem - în final - că nimic nu este întâmplător cu adevărat. Toate punctele pe care le atinge textul îşi au corespondentul în mişcare. Fiecare cuvânt. Dar asta nu e deloc surprinzător, îmi imaginez că Răzvan şi Filip folosesc dansul şi în viaţa de zi cu zi. Scuze, noi! - din considerentul ăsta - nu are nevoie nici măcar de un spaţiu constant. Dovada este că a fost jucat inclusiv la un party de swingeri. Bineînţeles, spaţiul din Cuibul Artiştilor a fost vital în momentul cristalizării conceptului. Acum, când conceptul există, autorii nu îi permit o cristalizare prea abruptă. Cheia e să descoperi automatismele şi să le reprimi, să nu cazi în ticuri, să nu ucizi versatilitatea spectacolului. Şi exact asta caută cei doi.
M-am bucurat să văd spectacolul în cadrul Bucharest Fringe 2020, m-aş bucura să îl mai văd şi în contextele următoare, ştiu că o să mai fie. E un spectacol fresh şi care merită tot mai multe oportunităţi. Iar dacă nimic din ce am zis nu vi se pare convingător, mai există o portiţă. Pe parcursul lui o să aflaţi răspunsul la "de ce 5cu23, no1"?