A fugi sau a înfrunta... lupul - Eltűntek / Dispariţii la Maratonul Teatrului Independent - Bucharest Fringe, 2020

"Se spune că morţii rămân atâta timp pe Pământ cât cineva se mai gândeşte la ei." Se spune că artiştii rămân atâta timp pe Pământ cât cineva se mai gândeşte la operele lor. În momentul acesta (15 octombrie 2020) îmi e inimaginabil de greu să nu mă gândesc la spectacolul Eltűntek / Dispariţii, pus în scenă de Yorick Studio din Târgu-Mureş, în regia lui Sebestyén Aba, după textul Elisei Wilk, a cărui poveste a început cu aproape un secol în urmă şi va rămâne întipărit în sufletele spectatorilor un veac de acum înainte. De ce? Pentru că este destul de brav încât să vorbească despre lucruri preponderent necunoscute la ora actuală şi care altminteri ar fi fost date uitării. Pentru că e cea mai personală piesă de teatru scrisă de dramaturgă, un text de cotitură cum l-a numit ea, pentru care a făcut apel la amintiri de la cele mai fragede vârste, alături de o documentare serioasă. Pentru că o readuce pe actriţa Szilágyi Enikő pe scena românească, după 20 de ani de absenţă, încurajând-o astfel să îşi pună inima pe tavă alături de Elise şi să o servească publicului, într-o lecţie emoţionantă despre etnicii de origine germană. Pentru decorul ingenios de simplu, dar care spune mai mult decât un camion cu recuzită.

Mi se pare o coincidenţă incredibilă cum un dramaturg şi o instituţie care au contribuit la două dintre spectacolele mele preferate - Pisica verde, piesa cu care a câştigat Elise Wilk notorietate (disponibilă gratuit pe LiterNet aici), şi respectiv MaRó, o producţie a Yorick Studio -, ajung să colaboreze acum la un al treilea. Textul Eltűntek / Dispariţii a luat fiinţă datorită proiectului Dialog intercultural prin prisma teatrului, coordonat de cei din Târgu Mureş, şi a beneficiat de un proces lung de documentare în care Elise a luat interviuri saşilor supravieţuitori deportaţi în Siberia, necesar pentru a scrie despre o perioadă pe care nu a trăit-o, după cum recunoaşte chiar ea. În plus, Elise s-a bazat pentru veridicitatea poveştilor din textul ei pe mărturiile etnicilor germani emigraţi, pe cărţile de istorie orală şi pe propria ei experienţă în calitate de aparţinătoare a poporului german care a ales să rămână în ţară, deşi toată familia din partea tatălui ei plecase în Vest.

Spectacolul prezintă povestea unei familii de saşi în trei capitole cheie ale evoluţiei lor: Al Doilea Război Mondial, în momentul alianţei dintre România şi URSS, regimul comunist încheiat brutal prin Revoluţia din 1989 şi respectiv intrarea României în Uniunea Europeană. Textul - poetic, vizual, plin de detalii în aparenţă nesemnificative - este singur de ajuns pentru a transmite disperarea şi groaza resimţite de familiile etnicilor în aceste perioade, însă cei trei actori care preiau pe rând ştafeta personajului-narator (Scurtu David, Szabó János Szilárd, Sebestyén Aba) potenţează la maxim monoloagele pe care le interpretează, completând armonios scenele la care sunt "martori". Am remarcat în mod special dinamismul lui Sebestyén pentru care, aveam să aflu ulterior, a fost primul spectacol în care şi-a asumat dubla calitate de actor şi regizor.

Nici actriţele nu sunt mai prejos, Bajkó Edina joacă cu o hotărâre aproape încăpăţânată rolul Emmei, care alege să rămână în ţară când toţi cei de lângă ea dispar, Tóth Zsófia e de o versatilitate actoricească fantastică, părând o altă actriţă în fiecare dintre personajele diametral opuse pe care le întruchipează (mama care îşi abandonează familia, vecina clarvăzătoare şi adolescenta sfidătoare), iar distinsa Szilágyi Enikő afişează o vivacitate impresionantă în rolul principal. Atât de impresionantă încât, dacă eşti din generaţia de după 2000 ca mine şi ai norocul să o vezi pentru prima oară pe scenă (sau pe ecran, ca să ne adaptăm la vremurile actuale), te face să crezi că este la fel de tânără ca ceilalţi actori din distribuţie. Sau cel puţin asta am crezut eu, la modul cel mai serios, când o priveam interpretând-o pe Kathi la vârsta de 20 de ani, ispravă care, a mărturisit în discuţia de pe Zoom de după spectacolul văzut în cadrul Maratonului de Teatru Independent - Bucharest Fringe, 2020, a ruşinat-o profund iniţial. Nu mi-aş fi închipuit în veci că se pregăteşte să devină septuagenară.

Mizanscena, iniţial gândită cu un plus de complexitate, a fost redusă din lipsă de spaţiu la o bază rotativă care ar putea simboliza foarte uşor ciclicitatea vieţii, o perdea de lanţuri, care aminteşte de Cortina de Fier şi este aproape identică cu memorialul ridicat la Budapesta în neagra ei amintire, şi o uşă cu patru gemuleţe care încadrează adesea chipurile personajelor dispărute ce veghează asupra celor rămase. Din recuzită trebuia să facă parte şi broscuţa de pluş a Elisei, pe nume Gratis (derivând dintr-o întâmplare pe care am fost foarte curioasă să o aflu - povestită aici) şi ajunsă doar mascotă a spectacolului, odată cu decizia de a recurge la minimalism a regizorului. Deşi îmi pare rău pentru Gratis, sunt convinsă că pe lângă decorul existent şi costumele albe alese de Sós Beáta, orice altceva ar fi fost în plus şi ar fi distras atenţia de la profunzimea piesei. Dimensiunea dramatică este accentuată de muzica live, inspirată de clopotele care "sună" în text şi semnată de Cári Tibor şi de cuplul de violoncelişti care performează live (Domahidi Kata şi Vilhelem András) - care din păcate nu puteau fi observaţi de pe ecran - şi conturată de vocile tuturor actorilor. Ştii că un text este puternic atunci când nu are nevoie de inovaţii extravagante şi efecte speciale fistichii pentru a fi pus în scenă.

"Câteodată în nopţile de iarnă un lup mare şi negru coboară în oraş, dă târcoale caselor o vreme şi apoi dispare. Se spune că cine îl vede nu mai prinde anul următor." Dar ce sunt oamenii dispuşi să facă pentru a pierde urma lupului? Şi, mai important, ar risca să dea ochii cu el doar pentru a cumpăra libertatea? Căsătorii de convenienţă, abandonuri familiale, traversarea Dunării înot. Toate au fost concesii făcute de etnicii germani pentru supravieţuire. Când te simţi străin în propria ţară şi toţi cei pe care îi cunoşti au dispărut, ce îţi doreşti mai mult: să fugi de lup sau să-l înfrunţi?

Notă: Textul acestui spectacol, semnat de Elise Wilk, va apărea pe LiterNet, în versiune bilingvă şi gratuită, în a doua jumătate a lunii noiembrie 2020.