Ascultând muzica Adagietto-ului din Simfonia nr. 5 de Gustav Mahler, în debutul concertului Orchestrei simfonice şi a Corului Filarmonicii George Enescu, dirijate de Theo Wolters şi transmis în flux live [1], de la Ateneul Român, la 15 octombrie 2020, simţeam un balsam sonor al sufletului, în aceste vremuri de restrişte, provocate de pandemie.
Minunaţi aceşti artişti interpreţi, care ne oferă o simultaneitate de rugă prin muzică, continuând să cânte splendid, deşi fără public în sala Ateneului Român din Bucureşti. E pur si muove (Şi totuşi se mişcă), a spus, în vremea sa, Galileo Galilei. Actualizat, E pur si canta (Şi totuşi se cântă).
Privind scena Ateneului prin unde, încă nu mă pot obişnui cu realitatea: muzicieni cu mască! Îmi vine în minte imaginea unui tablou al pictorului suprarealist René Magritte, Îndrăgostiţii.
René Magritte - Îndrăgostiţii (1928)*
Pare că istoria se repetă.
"În 1439, regele Henric al IV-lea interzicea sărutul în Anglia, încercând în acest mod să reducă răspândirea bolilor în regatul său."[2]
Încerc să uit prezentul sumbru şi să ascult armoniile şi cantilena lui Mahler, în concertul transmis on line. Adagietto s-a cântat ca piesă independentă, mai ales în momentele dureroase, de răscruce ale societăţii (vezi 11 septembrie 2001).
Adagietto de Mahler!
Omnia vincit amor [3], "iubirea învinge totul".
Pe prima pagină a partiturii Adagietto-ului, Simfoniei nr. 5 în do diez minor de Gustav Mahler, tipărită de dirijorul Willem Mengelberg, se află scris un mic poem de dragoste al compozitorului, pentru soţia sa, Alma: "Cum te iubesc, raza mea de soare, / nu vă pot spune prin cuvinte. / Nu pot decât să mă plâng de dorul meu / şi dragostea mea, fericirea mea."[4]
Această parte a simfoniei, o veritabilă oază de linişte din desfăşurarea amplei lucrări simfonice, este compusă doar pentru orchestră de coarde, la care se adaugă şi o harpă. Muzica, în arhitectura ei, aminteşte aici de liedurile mahleriene de început, pline de seninătate şi optimism, din anii adolescenţei. Este o introspecţie psihologică deosebit de frumoasă. "Mahler nu orchestrează, el gândeşte orchestral, prin intermediul timbrurilor instrumentale". [5]
Cât de dificil trebuie să le fi fost artiştilor instrumentişti de pe scena Ateneului, conduşi de dirijorul olandez Theo Wolters, să cânte într-o formaţie redusă - pentru necesara distanţare fizică şi cu feţele obturate (o problemă era chiar şi întorsul paginilor, fiind singuri la pupitru) - o muzică ce transmite iubirea, apropierea până la contopire a sufletelor! Spre onoarea lor, au reuşit să redea sensul înălţător, uman şi pur al muzicii lui Mahler. Le mulţumim din inimă!
Lipsa aplauzelor e o imagine dureroasă, precum o catedrală căreia i-a ars acoperişul.
A urmat Simfonia nr. 104 în re major, Hob. I, 104 de Joseph Haydn, o lucrare ce face parte dintre ultimele simfonii, compuse la Londra, în anul 1795. Premiera a avut loc la King's Theatre, la 4 mai, în acelaşi an, Joseph Haydn dirijând de la pian lucrarea simfonică şi obţinând un succes enorm.
Ascultam în introducerea, în tempo Adagio, a primei părţi, acele motive muzicale ce cuprindeau intervalele fundamentale de cvartă, cvintă şi secundă, care se regăsesc în întreaga simfonie.
Tema Allegro-ului, avea supleţe, eleganţă şi o jovialitate pe care Papa Haydn o etala pretutindeni în muzica sa. Formule ritmice sincopate zglobii erau urmate de un pachet acordic al suflătorilor. Timpanul, al doilea dirijor, puncta cu lovituri precise culminaţiile şi schimbările de funcţiuni tonale principale. În Andante, tema corzilor a fost expusă cald, vibrat cu nobleţe. Secţiunea dezvoltătoare a înviorat atmosfera prin intervenţia suflătorilor, flautul ieşind în evidenţă prin intervenţiile sale clare şi frumos timbrate (să fi fost o compensaţie a incidentului din pauza dintre lucrări, cea cu dispariţia unui accesoriu?).
Menuetul a reamintit tema din prima mişcare a simfoniei, desigur, aici în măsură ternară. Trio-ul în tonalitatea si bemol major a sunat contrastant. Trilurile din codă aveau prospeţime.
Finalul, Allegro spirituoso, era plin de exuberanţă. O temă provenind din folclorul croat (Oj, Jelena, Jelena, jabuka zelena / Oj, Elena, Elena, mărul meu verde), cu un ison imitând cimpoiul, lumina atmosfera. Frumoase şi figuraţiile ce erau emise ritmic exact de către fagot. Secţiunea din Dezvoltarea formei de sonată, modulând în tonalitatea fa major, era realizată cu strălucire.
În încheierea serii muzicale on line de la Ateneul Român, am ascultat Fantezia, pentru pian, cor şi orchestră, în do major, op. 80 de Ludwig van Beethoven (250 de ani de la naştere), solist Viniciu Moroianu. Corul a fost pregătit de dirijorul Iosif Ion Prunner.
Lucrarea vocal-simfonică a fost compusă într-un timp record, decembrie 1808, pe textul lui Christoph Kuffner (un mesaj de pace şi bucurie). A avut premiera în 22 decembrie 1808, cu însuşi Ludwig van Beethoven ca solist la pian. Ópusul se clasează între cantată-concert-simfonie, melodia finalului ei coral, Allegretto ma non troppo, quasi Andante con moto, având aceeaşi sursă de inspiraţie ca şi tema principală din finalul Simfoniei a IX-a.
Viniciu Moroianu este un solist îndrăgit al scenelor noastre şi a publicului de pretutindeni, care l-a ascultat. Seriozitate, profunzime, dăruire, construcţie solidă şi logică a arhitecturii lucrărilor interpretate, o abordare sensibilă, plină de expresie, un sunet subtil elaborat, consecvenţă şi autenticitate stilistică - sunt doar câteva calităţi pe care le-am remarcat în numeroasele apariţii scenice ale pianistului, ce posedă un vast repertoriu.
Şi în interpretarea acestei Fantezii beethoveniene (din păcate un precar an aniversar Beethoven) am putut simţi elanul, pofta de viaţă şi perspectiva universală a muzicii Titanului de la Bonn.
Superb a sunat momentul intonării temei ce prefigurează Oda Bucuriei. Dialogul corni - oboi, vestea apariţia celebrului motiv muzical.
Corul Filarmonicii George Enescu, în număr redus şi el, cântând cu măşti, a avut o prestaţie excelentă; paradoxal, până şi dicţia textului în limba germană, auzindu-se cu claritate. Variaţiunile cântate de ansamblul orchestral dinamizau discursul. Trioletele pianului (la mâna stângă) confereau o mişcare avântată. Apoi, arpegiile pline de virtuozitate, treptat se calmau, iar aluzia la acompaniamentul de factură Bas Alberti echilibra desfăşurarea muzicii. Dirijorul Theo Wolters un adevărat diplomat al muzicii lui Beethoven, a condus impecabil această lucrare mult interpretată, datorită frumuseţii ei.
Intrarea Corului este precedată de o tratare contrapunctică (fugatto), având ca protagonişti pianul şi - violoncelul. Dialogul pian-cor se desfăşura fluent, într-un crescendo imens. Tremolo-ul pianului susţinea planul de intensitate şi pe cel armonic, în chip integrator.
Un concert foarte reuşit! Aplaudăm şi ovaţionăm de departe muzicienii, însă din tot sufletul!
NOTE
[1] Înregistrarea concertului Orchestrei simfonice şi a Corului Filaronicii George Enescu:
*Imaginea picturii Îndrăgostiţii de René Magritte a fost preluată de pe internet
[2] citat din articolul apărut pe site-ul adevarul.ro/nu-raspandi-boala
[3] Omnia vincit amor et nos cedamus amori (în traducere "dragostea învinge totul, iar noi să ne lăsăm învinşi de ea") este o expresie latină a poetului Vergilius (Bucolicele, X, 69), wikipedia.org/Omnia_vincit_amor
[4] Pe copia personală a partiturii tipărite, a dirijorului Willem Mengelberg - omifacsimiles.com/brochures/mahler
[5] Iliuţ, Vasile: De la Wagner la contemporani, vol. I, Editura Muzicală, Bucureşti, 1992, pag. 206.